Interviu cu Remus Pricopie, ministrul Educaţiei Naţionale: În educație trebuie să exersezi simțul măsurii, al curajului și al răbdării

SINTEZA: Domnule ministru, România s-a plasat în anul 2012 pe locul 45 în clasamentul OECD după testele PISA la matematici şi chiar mai jos în cel de ştiinţe şi lectură. În ce cheie priviţi dumneavoastră aceste rezultate obţinute de elevii români în vârstă de 15 ani la teste internaţionale care evaluează cunoştinţele şi abilităţile deprinse în şcoală?

Remus Pricopie: Deși contestate de mulți miniștri ai educației din unele țări (a se vedea în acest sens rata mică de participare la aceste testări, la nivel mondial, respectiv numai 65 de state), din punctul meu de vedere testele PISA sunt un foarte bun indicator al nivelului de performanță al unui sistem. România ocupă locul 45 la ultima testare, cea din 2012, dar dinamica este pozitivă. Am urcat cu patru poziții, iar această tendință trebuie menținută. Dincolo de clasament, foarte importantă este analiza datelor interne și anume să vedem unde nu performăm, iar răspunsul vine imediat: în mediul rural. În timp ce școlile din mediul urban au înregistrat performanțe comparabile cu cele din alte țări, școlile din mediul rural performează sub nivelul mediu. Într-un fel, aceste date nu sunt noi. Știm aceste lucruri și din analiza rezultatelor la examenele naționale, în special la cele de Evaluarea națională de la sfârșitul clasei a VIII-a. Iată de ce am introdus o serie de măsuri speciale care pleacă de la infrastructură și ajung să trateze elementele de conținut educațional (vezi actualizarea programelor școlare și noile manuale) sau de monitorizare a performanțelor școlare, care va putea fi făcută într-un mod profesionist prin evaluările la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, efectuate pentru prima dată în anul școlar pe care tocmai l-am încheiat. Nu trebuie uitat că aceste evaluări sunt concepute exact pe modelul testelor PISA

În ultimele două decenii s-a vorbit mereu despre o criză de sistem a şcolii româneşti. Această dezbatere nu este doar la noi, multe societăți chiar mai avansate vorbesc despre criza educaţiei. Cum aţi califica această dezbatere şi consistența ei?

Dezbaterea este întotdeauna binevenită. În România, nu cred că de dezbatere ducem lipsă ci, uneori, de calitatea acesteia. Primul lucru pe care l-aș semnala, cu regret, este că în timp ce vocea profesioniștilor nu prea se face auzită, asistăm la o tabloidizare a subiectelor serioase, inclusiv a celor legate de educație. Din păcate, nu avem o dezbatere informată, bazată pe argumente statistice/științifice, care să vizeze dezvoltarea unor strategii pe termen mediu și lung. Dezbaterea responsabilă nu înseamnă breaking news și nici confiscarea politică a unor subiecte extrem de sensibile, ca de exemplu examenele naționale. Am auzit în cei 18 ani de când lucrez în sectorul educație multe voci care au exprimat un punct de vedere numai de dragul audienței, fără niciun fel de consistență sau atașament față de subiect. Am văzut și subiecte care au fost aproape compromise tocmai pentru că au devenit teme de campanie politică (a se vedea în acest sens subiectul legat de clasa pregătitoare, asumat, la un moment dat, ca un obiectiv politic de noutate, deși el era în pregătire în Ministerul Educației încă din 2003).

În tot acest timp, cei aproximativ 300.000 de profesori din preuniversitar și universitar, 3.400.000 de elevi, 500.000 de studenți, 8-12 milioane de părinți și bunici așteaptă respect, transparență, dialog, predictibilitate și responsabilitate din partea celor care gestionează sectorul. Acești oameni vor să știe clar ce se întâmplă cu copiii lor astăzi, săptămâna următoare și în anii care vor veni și să aibă un cuvânt de spus în acest context, iar profesorii vor să fie lăsați să-și facă treaba, nu să primească lecții în fiecare an de la un nou ministru despre cum trebuie să predea și să lucreze cu copiii. Rolul ministrului, al ministerului este acela de a asigura cadrul necesar desfășurării actului didactic și nu de a descoperi în fiecare an cursul de pedagogie care se predă în anul I de facultate.

Când am ajuns la minister, în decembrie 2012, am fost întrebat prima dată ce schimb și pentru că am spus că nu despre schimbare este vorba, ci despre cum mergem mai departe, fără să perturbăm sistemul, mulți au respirat ușurați, în timp ce alții, mai puțini la număr, au fost dezamăgiți că nu vor putea asista la o nouă reformă care să poarte numele ministrului.

România a avut 23 de miniștri ai educației în 24 de ani. Domnul Liviu MAIOR a fost singurul ministru al educației care a exercitat un mandat complet, dar și singurul ministru care a reușit performanța să reechilibreze sistemul după perioada foarte tulbure care a urmat Revoluției din 1989, prin adoptarea unor acte normative extrem de importante, ca de exemplu Legea acreditării instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor nr. 88/1993, care a permis oprirea proliferării necontrolate a instituțiilor private de învățământ superior, Legea învățământului nr. 84/1995, care, deși modificată de peste 60 de ori, a dat coerență sistemului până în 2011, precum și Legea privind statutul personalului didactic nr. 128, din februarie 1997, adoptată de Parlament după alegerile din 1996, dar pregătită încă din mandatul anterior.

Și atunci au fost dezbateri împănate cu greve, politicianism și abordări facile, dar, în final, au existat obiective asumate de societate, în ansamblul ei, și de clasa politică, cea care, în final, face posibilă (sau nu) implementarea unor măsuri.
În ceea ce privește dezbaterea de astăzi și de mâine, eu cred că vom avea capacitatea să înțelegem temele majore ale educației și să încercăm să mergem înainte fără rupturi, fără cutremure, indiferent dacă vorbim despre măsuri legislative, alocări bugetare sau stabilitatea pe post, nu a ministrului, în mod special, ci a tuturor celor care gestionează sistemul, respectiv a peste 10.000 de persoane (inspectori, directori ai caselor corpului didactic, palatelor și cluburilor culturale și sportive ale elevilor, directori și directori adjuncți ai unităților de învățământ – grădinițe, școli, licee). Cred că este important să existe dialog în primul rând cu sistemul, cu sindicatele, cu părinții și, nu în ultimul rând, cred că este foarte important că, cel puțin în ultimii doi ani, gradul de politizare a temelor din domeniul educației a scăzut foarte mult.

Sincer, ce nu vă place la învăţământul preuniversitar românesc?

Aceasta este o întrebare negativă, iar eu sunt un optimist cronic. Prin urmare, am să mă încăpățânez să vă spun ce îmi place în școala românească, iar ceea ce vă voi spune nu sunt simple impresii, ci rezultatul a 18 ani de experiență în Ministerul Educației și la catedră, în sistemul românesc de învățământ superior, a mai multor ani petrecuți în străinătate, în diferite alte sisteme (Belgia, SUA, UK, Austria etc.), dar și a unor colaborări/interacțiuni de lungă durată cu instituții internaționale de prestigiu, precum UNESCO, Banca Mondială, OECD, Consiliul Europei, Uniunea Europeană etc.

Sunt foarte multe lucruri bune în școala românească pe care, de multe ori, le ignorăm. De exemplu, calitatea corpului didactic. Ne-am obișnuit să-l arătăm cu degetul pe acel profesor care fraudează un examen, dar uităm să privim către ceilalți 250.000 de profesori care, zi de zi, investesc energie, înțelepciune, dragoste pentru ca elevii dumnealor, respectiv copiii noștri, să fie mai buni, mai bine pregătiți. În următorii ani vom înregistra o creștere a calității actului didactic dacă vom adopta o serie de măsuri, dar prima dintre ele este legată de respectarea profesiei de dascăl și a școlii în general. Am vorbit mai devreme despre dezbateri publice pe teme educaționale. Cred că este important să vedem ce spun politicienii, analiștii, părinții, oamenii de afaceri etc. despre școală și provocările ei, dar eu aș merge pe mâna profesorilor. Ei știu ce este în școala românească în fiecare zi. În acest sens, Spiru Haret ne spunea, acum 120 de ani, că sistemul de educație se poate schimba numai din interior și cu sprijinul corpului profesoral. Eu am încredere în profesorii români că știu să găsească cele mai bune soluții pentru școala românească, evident, cu condiția asigurării, de către guvernanți, a stabilității reglementative și financiare a sistemului.

Care sunt lucrurile pe care le-aţi dori realizate, dar nu se pot face în acest moment, din motive diverse?

În educație trebuie să exersezi tot timpul simțul măsurii, al curajului și al răbdării. Sunt lucruri pe care, teoretic, ar trebui să le faci imediat, dar care, practic, nu pot fi făcute decât gradual și numai după ce măsori de o sută de ori. Un exemplu în acest sens este programa școlară, respectiv manualele. Avem în școala românească manuale de geografie din care elevii ar putea învăța faptul că Iugoslavia este vecinul nostru din Sud-Vest. Acel manual ar fi trebuit scos din circuit de ani buni dar, pentru că am fost ocupați cu schimbarea miniștrilor în fiecare an (uneori chiar și trimestrial), cu dezbaterile (prea) politice despre reforme ale educației sau pentru că ne-a fost teamă să nu deranjăm editura care de 15 ani vinde același manual, am omis un lucru elementar: revizuirea periodică a programelor și, apoi, a manualelor. Iată de ce avem nevoie de un proces continuu și, aș putea spune, tehnocratizat de revizuire a programelor și actualizare a manualelor. Ministrul trebuie să pună pe picioare un mecanism clar, coerent, transparent, iar mai departe este treaba specialiștilor. Mecanismul în sine se construiește în aproximativ un an, iar derularea lui corespunde ciclurilor de studii, adică nu poți schimba toate manualele în același an, ci numai începând cu primul an al fiecărui ciclu (clasele I, a V-a și a IX-a). Procesul a început deja. Toamna aceasta vom avea manuale noi, inclusiv în format digital, la clasele I și a II-a.

Fără o ridicare a calităţii învăţământului, România va pierde teren în competiţia economică globală. Care sunt priorităţile dumneavoastră strategice pentru un salt în educaţie?

Am analizat multe reforme ale educației, atât la noi în țară, cât și în străinătate. Sunt multe de spus pe marginea acestui subiect dar, într-o manieră ușor simplificată, cred că acestea se pot împărți în trei categorii:
(1) reforme care se fac de sus în jos – de la minister către sector / școli
(2) reforme care se fac de jos în sus – de la sector / școli către minister
(3) reforme care asigură echilibrul între cele două etaje

Mi-am asumat de la bun început al treilea model, până acum, implementat la noi, cu succes, de ministrul Liviu MAIOR. Nu am pretenția că am ajuns la acest punct de echilibru, dar cred că este singura soluție pe care ne-o putem permite în acest moment. Am pierdut ceva timp, în special în perioada asociată adoptării Legii nr. 1, când pentru unii a fost important cine-și asumă acest document și nu ce își asumă. Acum cred că vom putea merge mai departe, mai în liniște și cu ochii ațintiți la obiectivele pe care trebuie să le atingem pentru 2020 și anii care vor urma. Din fericire, am ajuns să avem un set de obiective de țară acceptate politic de către toate partidele (obiectivele de țară 2020, în cadrul Uniunii Europene), iar strategiile pe care urmează să le aprobăm până la sfârșitul acestui an nu au nimic politic, ci doar pași tehnici, identificați cu ajutorul experților, inclusiv internaționali (Banca Mondială, Comisia Europeană etc.). De aici, mai sunt doar reglaje fine de făcut, de la grădiniţă și până la universitate. Peste tot trebuie sa facem mici îmbunătățiri, ca de exemplu: (1) să creștem progresiv gradul de cuprindere în grădinițe a copiilor cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani; (2) să monitorizăm cu atenție rezultatele elevilor în anii de grădiniță + 1 an de clasă pregătitoare + 8 ani de învățământ primar și gimnazial, prin intermediul evaluărilor de la clasă, dar și prin intermediul testărilor de la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, astfel încât la Evaluarea naţională de la sfârșitul clasei a VIII-a să putem aduce peste 90% dintre copii; (3) să continuăm diversificarea ofertei educaționale asociată școlilor profesionale, pentru a oferi o opțiune copiilor care nu aleg să continue studiile la nivel liceal; (4) să întărim selecția elevilor la liceu, inclusiv prin introducerea notei 5 ca prag minim de admitere; (5) să ducem la bun sfârșit procesul de actualizare a programelor școlare și a manualelor și să aducem acest proces la nivelul la care funcționează în timp real – ca un proces continuu – și nu cu o întârziere de 15 ani; (6) să inaugurăm era educației digitale, care corespunde cerințelor acestor ani și a anilor care vor veni, dar și așteptărilor elevilor; (7) să transformăm examenul de bacalaureat într-un obiectiv al fiecărui absolvent de liceu, pe care să și-l asume individual, în funcție de interesul și opțiunile fiecăruia; (8) să întărim politicile de sprijin pentru cei care provin din medii sociale dezavantajate, pentru a oferi șanse egale la educație și la o viață mai bună tinerilor proveniți din toate mediile sociale dar și celor care necesită cerințe educaționale speciale; (9) să reașezăm programele de tip terțiar non-universitar, respectiv școlile profesionale, în așa fel încât să răspundem cerințelor de dezvoltare profesională a tinerilor dar și nevoilor societății (am ajuns să nu mai avem școli de maiștri, tehnicieni etc.); (10) să investim mai mult în instituțiile de învățământ superior și în cercetare, cu accent pe transferul tehnologic către economia reală (în acest sens Laserul de la Măgurele este un foarte bun exemplu); (11) să continuăm să dezvoltăm politicile educaționale pentru copiii/tinerii aparținând minorităților naționale.
Nu există o măsură unică prin care să putem obține peste noapte rezultate în educație. Este nevoie de înțelepciune, profesionalism și răbdare iar rezultatele nu vor întârzia să apară.

(fragment dintr-un articol publicat în luna iulie în revista SINTEZA