Emoție și lacrimi la dezvelirea primului monument din Cluj dedicat memoriei victimelor Holocaustului

Supravieţuitorii Holocaustului şi urmaşii victimelor deportărilor din Cluj au participat marţi la dezvelirea primului monument din oraş ridicat în memoria victimelor Holocaustului. Proiectul monumentului situat în parcul I.L. Caragiale îi aparţine regretatului artist plastic Egon Marc Lövith, supravieţuitor al Holocaustului.

Festivitatea, deschisă de Preşedintele Federaţiei Comunităţii Evreieşti Cluj, Robert Schwartz, a fost una emoţionantă şi încărcată din punct de vedere simbolic.„Visul sculptorului Lövith şi a comunităţii evreieşti a devenit o realitate. Potrivit criticului de artă dr. Alexandra Rus, acest monument reprezintă faptul că întreaga contorsiune a vieţii, în faţa îngrozitoarelor evenimente, rămâne în picioare. Monumentul mai semnifică şi puterea de a nu renunţa, de a lupta pentru forţa adevărului. Pentru mine acest monument va fi un avertisment să nu uităm că oricând ne întâlnim cu ura şi cu extremismul trebuie să acţionăm împotriva lor pentru ca astfel de tragedii să nu se întâmple în viaţa niciunui popor” , a spus Robert Schwartz, care împreună cu primarul Emil Boc a dezvelit monumentul în prezenţa a zeci de invitaţi. În faţa monumentului au fost rostite şi rugăciunile pentru martirii Holocaustului din Europa.

„Avem o datorie faţă de istorie să facem cunoscut tinerilor ce s-a petrecut în urmă cu 70 de ani, pentru a ne asigura că astfel de derapaje nu se vor mai întâmpla”, a transmis primarul Emil Boc insistând asupra mesajului „Never again-Niciodată, din nou”.

Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România a înaintat, de asemenea, mesajul său comunităţii evreieşti. „Mai frumos era să avem un monument al evreilor creatori de bine şi de frumos în Cluj. Avem însă un monument închinat victimelor care au pierit în Holocaust. Cei 18.000 de evrei din Cluj, cât scrie pe monument, au murit complet nevinovaţi. Este impresionantă industria nazistă a morţii, cât de rapid s-a desfăşurat totul”, a amintit, printre lacrimi, Aurel Vainer.

Prezent la eveniment, Kelemen Hunor, în calitate de Ministru al Culturii şi preşedinte al UDMR, a adus în discuţie importanţa demnităţii umane, a libertăţii individuale şi a responsabilităţii colective. „Nu există doar responsabilitate individuală, pentru că un singur om nu avea capacitatea ca în 56 de zile să organizeze deportarea a sutelor de mii de evrei. Există o responsabilitate colectivă şi orice majoritate este responsabilă pentru minoritatea cu care convieţuieşte şi această responsabilitate exista şi în timpul războiului. Era imposibilă deportarea dacă exista solidaritatea. În cazul evreilor deportaţi şi arşi în lagărele de la Auschwitz nu există cimitir. Trebuie să ridicăm ochii spre cer, pentru că ei au fost îngropaţi în cer, nu în pământ.

În aceste zile, după alegerile europarlamentare trebuie să ne punem întrebarea dacă Europa a învăţat ceva din trecut. Când vedem că forţe extremiste au intrat în Parlamentul European, când vedem că extremismul de dreapta şi de stânga au luat putere, trebuie să ne gândim dacă suntem în stare să blocăm ascensiunea celor care cred în acest secol că există loc pentru ură, antisemitism şi extremism”, a declarat Kelemen Hunor, în numele Guvernului României.

Ceremonia s-a încheiat cu o mărturie emoţionantă a unei supravieţuitoare a Holocaustului, astăzi profesor universitar de Istoria Artelor, în vârstă de 85 de ani, care în prezent locuieşte în Statele Unite ale Americii. „Locuiesc de aproape 50 de ani în SUA şi acum îi reprezint pe supravieţuitorii evreilor deportaţi din Cluj. Acum 70 de ani am fost deportată la Auschwitz împreună cu populaţia evreiască din Cluj. După cum ştiţi, puţini au supravieţuit. Am pierdut colegi de şcoală, profesori, o lume întreagă. Acum şapte zile m-am pensionat de la universitatea Carnegie Mellon, la vârsta de 85 de ani unde am lucrat 35 de ani. Factorul decisiv al supravieţuirii mele a fost norocul. La sosirea în Auschwitz, după o călătorie groazincă, în vagon destinat animalelor, cu 70 de oameni am văzut printr-o deschizătură a vagonului nişte focuri imense ieşind din patru coşuri. Am înţeles că ăsta e sfârşitul drumului. Mi-am îmbrăţişat părinţii şi am plâns.

La sosirea în Auschwitz nu împlinisem încă 15 ani şi conform regulilor selecţiei am fost destinată să merg la stânga, împreună cu cei exterminaţi. Când am coborât din vagon, un deţinut în haine de lagăr l-a întrebat pe tata câţi ani am. 14 a răspuns tata. 16 a spus el şi a dispărut. Câteva minute mai târziu, când mi s-a cerut vârsta am spus 16 şi am fost trimisă la dreapta. Un necunoscut mi-a salvat viaţa, o viaţă destinată sclaviei. Foametea şi dizenteria era cronică. Am dormit pe pământ, nici loc nu era destul. După trei luni am fost transferată la un lagăr de muncă unde construiam drumuri, tăiam lemne, sfărâmam pietre, în plină iarnă. Ultima etapă a suferinţei a fost un lagăr infestat cu tifos şi dizenterie. Am avut 28 de kilograme când am fost eliberată. În Cluj numai trei familii au supravieţuit întregi şi familia mea a fost una dintre ele. Mă consider foarte norocoasă”, a povestit Edith Balas. Aceasta a emigrat în SUA în 1966 şi în prezent are două fiice, trei nepoţi şi un strănepot.