Ziua păsărilor și povestea fabuloasă a unei păsări invizibile

În ultimii 20 de ani, la iniţiativa Societăţii Ornitologice Române, la începutul lunii aprilie se sărbătoreşte Ziua Păsărilor. Anul acesta, după o pauză de câţiva ani, acest eveniment se sărbătoreşte din nou la Cluj-Napoca. Acţiunea se adresează tuturor iubitorilor de natură şi de păsări, indiferent de vârstă şi de pricepere în ale ornitologiei, prin două activităţi diferite.

Cei mai mici dintre ornitologi vor fi plimbați prin Parcul Facultăţii de Biologie şi Geologie, în faţa Muzeului de Zoologie (strada Clinicilor nr. 5 -7). şi vor avea parte de observarea păsărilor din parc cu binocluri şi cu lunetă, precum şi de observarea comportamentului de hrănire cu ajutorul hrănitoarei şi a observatorului din parc. Transilvania Reporter vă invită să lecturați textul unui tânăr cercetător clujean, publicat în SINTEZA, care și-a petrecut ani la rând căutând o pasăre misterioasă și de urma căreia se pare că a dat în Stufărișul de la Sic.

În căutarea păsării invizibile

de Alexandru Stermin

În 1859, cu „Originea speciilor” Darwin a schimbat lumea şi a rămas până astăzi una dintre cele mai marcante personalităţi din istorie, dar asta după ce, cu douazeci de ani în urmă s-a încumetat într-o calatorie în jurul Lumii. Într-o lume a diversităţii de forme, culori şi comportamnte a încercat să găseasă un element comun, o lege care, chiar dacă e greu şi de imaginat a coordonat şi coordonează şi astăzi diversitatea viului. Nu avea cum să înţeleagă lucrurile dacă nu le cunoştea, nu avea cum să schimbe lumea şi să-i ofere o nouă perspectivă daca nu punea mâna pe ciocul păsărilor lui celebre, pe testoasele bătrâne şi pe rocile scoase la lumină de freamătul Pâmântului.
Nu a fost primul care a plecat să cunoască, înaintea lui, cu mai bine de două secole, majoritatea expediţiilor ce plecau spre locuri însepărtate, de aici din Europa aveau la bord pictori şi desenatori care aduceau cu ei reprezentări ale lumii pe care o descopereau. În acest fel, naturalişii de pe Vechiul Continent au luat pentru prima data contact cu lumea fascinantă a păsărilor din Australia, Africa şi America. Ei au fost cei care au deschis drumul lui Darwin şi până la urma urmei al fiecăruia dintre noi, caci n-ai cum să nu rămâi dezinteresat faţă de o idee, atâta tmip cât vorbește şi despre tine.

Calitatea de a nu rămâne plictisiți
A fost nevoie de călătorii lungi, sute de ani şi minţi luminate ca să apucăm să ne înţelegem măcar un pic pe noi şi lumea din jurul nostru. Avem impresia acum că ştim multe şi că am descoperit aproape tot aici pe Terra şi ne uităm tot mai mult spre cer, făcând deja unul sau mai mulţi paşi pe Lună, cu alte întrebări despre noi şi lume.
E firesc, ţine de natura noastră, de una din calităţile cele mai de nepreţuit cu care ne-a înzestrat selecţia, capacitatea noastră de a nu rămâne plictisiţi. Însă uneori, nu ne dăm seama că au mai rămas şi aici locuri despre care ştim foarte puţile, sunt la un pas de noi şi ascund unele răspunsuri deschizând în acelaşi timp porţi spre noi întrebări. Un astfel de spaţiu sunt mlaştinile întinse acoperite se stuf, locuri despre care nu ştim încă foarte multe şi nici nu prea mai avem timp să aflăm, căci se pierd rapid, transformate fiind în câmpuri deschise, drenate de nevoia noastră de a ne extinde culturile, pe solurile atât de fertile rămase în urma desecrii lor.

Acum 50 de milioane de ani
Aici locuiau, cu mult înaintea noastră, acum mai bine 50 de milioane de ani cârsteii şi cresteţii, păsări care îşi duc viaţa în desișulul de nepătruns al stufului, la baza vegetaţiei, pe mâl. Se curtează, cuibăresc şi îşi cresc puii. Lumea păsărilor din stuf este una de taină. Densitatea vegetaţiei nu îţi prea oferă şansa să vezi păsările dar nici ele nu ajung să se privească prea des căci din mijlocul sau din marginea stufului este imposibil să vezi ce se află la jumătate de metru în faţa ta. Cu toate acestea păsările de aici se cunosc foarte bine unel cu altele, chiar dacă se întâlnesc foarte rar, căci în acea lume, singurul mod eficient de a comunica cu ceilalţi este cântecul. Şi astfel, cu ajutorul cântecului îşi găsesc şi curtează perechea, comunică atunci când îşi construiesc cuibul, îşi îndrumă puii şi povestesc cu vecinii lor, aflând dacă vre-o altă pasăre din specia lor, sau din altă specie a îndrăznit să le calce teritoriul şi să le mănânce insectele, viermii şi păienjenii din teritoriul lor. Din cauza habitatului lor aproape imposibil de străbătut şi al vieţii lor ascunse lumea ştiinţifică ştie foarte puţine despre aceste păsări.
Tragedia lor este că sunt într-un declin continuu, declin cauzat de fragmentarea habitatelor specifice, de dispariţia acestora şi e neştiina noastră, a celor care am vrea sa facem ceva dar nu ştim ce..căci nu ştim care sunt nevoile lor principale.

Se ascundea în inima Transilvaniei
Chemarea necunoscutului din stuf, misterul ce învăluie aceste specii şi dorinţa de a face ceva pentru a proteja aceste aripate m-au mânat timp de patru ani în stufărişurile, încă întinse, din Câmpia Fizeşului. Așa am descoperit că, una din specii, cârstelul de baltă, cuibăreşte în trestie iar cresteţul cenuşiu în papură. În felul acesta, cele două specii își împart nişa, fără a se deranja prea mult una pe cealaltă.
Dar preferinţa pentru păpuriş a cresteţului cenuşiu s-a dovedit a-i fi fatală, aici în inima Transilvaniei, căci am observat că lacurile se colmatează continuu şi că acest fenomen a început odată cu tăierea pădurilor de pe dealurile din jur. Tăind pădurile, toate aluviunile de pe deal sunt aduse în lacuri iar nivelul apei scade de la un an la altul. Am văzut cu toţii că la malul bălţii, acolo unde nu este apa aşa mare, creşte stuful, iar pe măsură ce ne îndreptăm spre largul lacului, odată ce apa depăşete jumătate de metru apare papura, formând acolo habitatul preferat de cresteţul cenuşiu. Ei bine, astăzi, atât s-au colmatat lacurile încât încet, încet papura este înlocuită de stuf, iar păpurişurile dispar cu timpul. Aşa s-a întâmplat la Stufărișurile de la Sic, la lacul Legii şi la alte lacuri din Câmpia Fizeşului. Dar, odata cu păpurişul, dispare şi cesteţul cenuşiu, care nu îşi mai găseşte locul prielnic pentru hrană şi cuibărit. Şi toate acestea pentru că am tăiat şi tăiem pădurile. Uite aşa, de acolo, din inima bălţii, mi-am dat seama cât de legate sunt toate cu toate şi cum aceste păsări ale păpurişelor şi stufărişurilor trăiesc de fapt aici şi din pricina pădurilor ce le înconjoară lacurile.

Confundată în toate muzeele lumii
Însă tot aici, în 3 mai 2010 pe la ora zece seara, pe podeţul de la Sic, am auzit cântecul cresteţului mic. Pentru că nu am avut cu ce sa îl înregistrez, singura dovadă a acestei întâlniri sunt amintirile mele. E firesc că dacă eu mă îndoiesc, oarecum, de observaţia mea, să aveţi şi voi reţinerile voastre, la cât de rară pare sau este această pasăre.
Din seara aceea, am căutat, nu să ma conving de realitatea experienţei mele, ci de adevărul pe care ea îl pretindea: este, a fost şi ar putea să fie Porzana pusilla acolo.
Am căutat atunci în ce au scris alţii şi am citit cum că Otto Herman, pe la 1871, o găseşte cuibărind la Geaca, lângă Sic şi Danford o aminteşte ca specie rară în Transilvania anilor 1870. De atunci şi până astăzi a mai fost notată foarte răzleţ prin carneţelele ornitologilor, dar nu am gasit nici o fotografie sau înregistrare. Nu m-am îndoit de veridicitatea acestor observaţii însă am încercat să găsesc ceva mai concret. În acest fel am ajuns la colecţiile a 15 muzee din ţară şi a celui din Viena. Doar în şase din aceste muzee am găsit specimene de Porzana pusilla colectate din România, din care am avut posibilitatea să examinez direct 10 exemplare din patru colecţii. Supriza a fost să descopăr că nouă au fost greşit identificate, fiind în realitate Porzana parva în timp ce unul nu a putut fi determinat datorită culorii deteriorate şi a unor remige lipsă. Acest fapt mi-a crescut scepticismul asupra modului în care au fost determinaţi cresteţii în observaţiile găsite prin articole, şi asta, pentru că tot răsfonid am găsit o poveste în care, Otto Koeing, fotografiază câteva exemplare de Porzana pusilla, în vegetaţia celui mai mare lac de stepă din Europa – Neusiedler. Publică astfel aceste fotografii în anul 1943 şi descrie în acel articol o parte din biologia speciei. Dopă aproape 20 de ani Kurt Bauer dezvăluie faptul că indivizii fotografiaţi sunt Porzana parva şi că întreaga descriere corespunde acestei specii şi nu cresteţului mic.

Asemănarea dintre aceste două specii este mare, existând doar câteva elemente care le pot diferenţia, în aşa fel încât şi dacă ai pasărea în palmă poate să îţi fie greu să te pronunţi asupra speciei din care face parte. Tot întrebându-mă aşa, mi-am amintit că în 2008, prin luna mai, am găsit, la Lacul Ştiucilor, un cuib pe care l-am fotografiat şi despre care, tind acum să cred că este de Porzana pusilla. Însă pentru că atunci nu am avut cu ce să facem unele măsurători şi pentru că uneori fotografia schimbă nuanţa culorii nu pot fi sigur de bănuiala mea.

Să nu pierdem ce nu înțelegem!
Nu m-am oprit aici, am iesit din muzee şi dintre tomurile de articole de ornitologie şi am plecat în căutarea ei, prin bălţile în care, așa ca într-o legendă se spune că ar mai exista. Am fost la Dumbrăviţa, lângă Braşov, mare de apă şi trestie, dar nu am găsit-o, am străbătut malul Oltului şi braţele lui moarte însă nici urmă de ea, am dormit o săptămână printre trestia Deltei Lagunare, şi am căutat-o acolo unde Weber spunea că a auzit-o prin anii ’90 şi nu s-a arătat.
Dar într-o zi i-am găsit umbra, la “The Museum of Modern Art” în New York, si mi-am dat seama că nu eu sunt sigurul care o caut, o căuta şi Brâncuşi, nu a aflat-o însă poate că i-a auzit zborul așa cum i-am auzit eu cântecul şi nu a scris despre ea însă a modelat-o, iar când să confirme veridicitatea exitenţei ei a spus “ Pasărea de aur!… O lucrez încontinuu!… Însă nu am găsit-o încă!”.

Povestea evident că nu se termină aici, căci lumea cârsteilor şi a cresteţilor din stuf a născut mult mai multe întrebări decât răspunsuri şi o sa continui să merg în mlaştină, chemat de posibilitatea confruntării mele cu aceste întrebări şi de dorinţa, egosită poate, de a nu pierde lucrurile pe care nu le înţelegem încă, aşa cum am “pierdut” şi “pasărea măiastră” a lui Brâncuşi.
Alexandru N. Stermin – licență în biologie (Biologia şi ecologia speciilor de corcodei de la Câmpeneşti), masterat in ecologie (Biologia speciilor de păsăi răpitoare din Câmpia Fizeşului) şi filosofie (Pasărea ca semn şi simbol), doctor in biologie (Biologia şi ecologia unor specii problematice: cârstelul de baltă (Rallus aquaticus) şi cresteţul cenuşiu (Porzana parva) – studiu asupra populaţiilor din Câmpia Fizeşului), momentan cadrul didactic asociat la UBB, Facultatea de Biologie şi Geologie.