Scriitoarea Hanna Bota, europeanca în căutarea scopului universal

În urmă cu cinci ani scriitoarea Hanna Bota a petrecut nu mai puţin de o lună în mijlocul băştinaşilor din Arhipelagul Vanuatu şi statutul de “româncă între canibali” i-a rămas şi astăzi la aproape trei ani de la publicarea volumului “Ultimul canibal”.

Vanuatu nu era însă prima țară în care Hanna Bota călătorise la acea vreme. Înainte a fost în India, în Africa de Nord sau în alte ţări din Europa unde a încercat să mijlocească trăirea și impactul diferitelor culturi asupra femeii occidentale şi să transforme în text o imagine a confluențelor dintre civilizații. Anul trecut, scriitoarea şi-a publicat romanul “Dansând pe Gange” pe care îl ţinea “în sertar” de mai mult timp. “Lumea crede că am fost în India după Vanuatu din cauza apariţiei recente a cărţii. În India, însă, am fost în 2008 şi în Vanuatu un an mai târziu. Experienţa în India a fost ca o pregătire pentru Vanuatu şi cartea am scris-o în 2008. Nu am apucat să o public însă până acum. În 2009 am început să mă pregătesc pentru Vanuatu şi m-am debarasat de India, aşezând-o într-un sertar. Trăirea exista, însă m-am debarasat de tot ce însemna publicare. A urmat apoi anul 2010 când am publicat «Cronicile Memoriei» în care era o parte de jurnal din India. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum mi le-a pus viaţa înainte”, a precizat Hanna Bota.

Din toate zonele în care a călătorit, scriitoarea a încercat să valorifice atât jurnalul cât şi poezia şi ficţiunea. „Dacă nu îi dau timp suficient uneia să crească, o subminez pe cealaltă”, este de părere scriitoarea care lucrează în prezent la o structură ficţională privind experienţa din Vanuatu, structură pe care în „Ultimul canibal” nu a folosit-o. Dacă pentru Vanuatu s-a putut limita la trăiri efective, fără să ficţionalizeze, India nu i-a oferit materialul acesta din cauza timpului mult prea scurt pe care l-a petrecut acolo şi dar şi pentru că se afla într-o lume civilizată. „Am fost în India timp de două săptămâni cu un grup de scriitori şi oameni de cultură, prin intermediul ambasadorului român din India, la acea vreme Vasile Sofineti. Acolo am participat la un târg de carte din Calcutta, dar excursia a cuprins şi alte zone din India precum New Delhi, Agra, Taj Mahal, Jaipur sau Oraşul roz, traseul elefanţilor etc. Am fost inclusiv până la graniţa cu Pakistan”, precizează autoarea.

Nicio zi fără jurnal

Din prima zi petrecută în India scriitoarea a învăţat că nicio clipă nu trebuie să treacă fără însemnări în jurnal. Trebuia scris tot: trăiri, întâlniri, idei. „Am ştiut că intram într-o zonă de spiritualitate şi am început să pun oamenilor pe care îi întâlneam, întrebări pe această temă. M-a ajutat asta foarte mult pentru că am înţeles mai apoi în Vanuatu cum se întâmplă lucrurile. Dacă la noi în Occident lucrurile sunt segregate, ai o viaţă religioasă, intimă şi o viaţă relaţională bine delimitată, când mergi în India lucrurile nu mai sunt delimitate. Spiritualitatea este cu tine la serviciu, zeii sunt pe stradă prin intermediul templelor. În Jaipur era o stradă cu 700 de temple, a nu se înţelege monumente şi aşa am aflat că fiecare se închina unui zeu după preferinţe, sau după profilul psihologic. Din viaţa spirituală a derivat tot restul: relaţii, tradiţii, viaţă economică, contraste”, povesteşte Hanan Bota.

O altă realitate

În romanul „Dansând pe Gange”, scriitoarei i-a fost teamă să creeze un personaj principal masculin, aşa că a încercat să construiască portretul unui personaj feminin. „Am căutat să fie o artistă, nu scriitoare, am trecut-o în Occident, am ţinut-o câţiva ani în Italia şi am urmărit felul în care ea, ca româncă, trebuie să îşi părăsească unele concepte pentru a se potrivi Occidentului. Mergând acolo îşi dă seama că nu va supravieţui cu bunul ei simţ de ţărancă româncă. Când se transformă totuşi într-o occidentală, pleacă în India unde descoperă că sistemul este total altul, că sistemul nostru mercantil este greşit şi că valorile adevărate sunt cele ale sufletului. Lavinia se redescoperă şi îşi dă seama că ea nu este făcută pentru sistemul occidental, ci pentru cel spiritual. Ce mi-am dorit eu ca scriitoare a fost sa fac o apropiere de lumea fizică şi o altă realitate, să descopăr omului de acum că există o realitate pe care unii dintre noi nu o ştim accesa. Simbolismul principal al cărţii este apa, de aceea am ales şi Gangele”, precizează scriitoarea, care în 2007 apelase la simbolismul pietrei în volumul său „Maria din Magdala”.

În romanul „Dansând pe Gange”, marea problemă a Laviniei, personajul central, devine întrebarea: pentru ce existăm? „Această problematică am subliniat-o prin intermediul iubirii. Rahul, un indian pe care îl cunoaşte Lavinia este un intelectual care la nivel de intelect şi de spiritualitate este egal cu europeanca. În India, iubirea, pasiunea şi căsnicia nu se regăsesc în acelaşi cuplu şi astfel, Rahul, nu îşi caută iubirea prin căsătorie. Dacă el crede că prin iubire îţi descoperi sensul existenţei, Lavinia descoperă că nu iubirea este scopul în sine, ci doar vectorul pentru a ajunge la acel scop”, spune autoarea.

În căutarea scopului universal

Pe moment, scriitoarea Hanna Bota nu şi-a dat seama cum a schimbat-o călătoria în India, însă astăzi realizează cum fiecare călătorie a însemnat ceva în plus pentru sinele ei, ca scriitoare. „Vanuatu a fost cel mai adânc punct al cotiturii vieţii. După ce ieşi din cuşca ta şi începi să umbli, scopul pe care ţi-l impune o anume societate îl vezi foarte meschin şi îţi dai seama că trebuie să existe un scop al întregii umanităţi. Scopul nostru oferit de Occident, de acumulare de bunuri, de faimă, este atât de meschin încât îţi vine să râzi. Văzând lumea începi să îţi pui şi probleme universale, începi să îţi pui întrebări: ne influenţăm reciproc?, funcţionăm ca o hologramă, cum spun unii?influenţăm Universul?ne influenţează Universul pe noi?. Răspunsurile ar putea fi neplăcute pentru cei care caută lucruri materiale şi descoperă că, în fapt, sunt „canibali” şi, pe de altă parte, te trezeşti că nu mai vrei lucrurile acestei lumi în felul în care ţi le aşează societatea”, remarcă scriitoarea clujeană.

O formă şi doi ochi

În Vanuatu şi în India, Hanna Bota a văzut cel mai clar cât de greu este să fii femeie într-un sistem opresiv. „Femeile hinduse au voie să se îmbrace în sari, ceea ce le permite ca anumite părţi ale corpului să fie afară, nu acoperite. În schimb sunt şi femeile musulmane care în momentul în care se îmbracă în burka, nu le vezi decât ochii. Am încercat să urmăresc acele femei care au doar ochi. În rest sunt o doar o formă. În acei doi ochi este concentrată toată feminitatea şi toată trăirea de care dispune personajul ascuns sub pânzele negre. Au nişte ochi expresivi prin care pot transmite tot ce o occidentală transmite prin gesturi, îmbrăcăminte, talie, picioare. Am văzut de multe ori multe disperare în acei ochi. Probabil îşi acceptau condiţia, dar dincolo de accept, ceea ce era în subconştient, răzbătea din ochi”, povesteşte autoarea.

În România, femeile nu sunt total occidentalizate şi în societatea noastră tradiţională se vede clar cât are voie femeia şi unde are voie femeia şi Biserica întreţine acest sistem de oprimare, la fel ca alte religii tradiţionale ale lumii, este de părere Hanna Bota. „În schimb, femeia şi aici şi acolo domină microcosmosul şi adevărata ei putere este acasă. Acasă poate să fie despotică şi poate să-şi manipuleze emoţional atât soţul, cât şi copiii. Nu spun că e mult mai bine în căsătoria occidentală. În Vanuatu, în societăţile tradiţionale, femeia este cumpărată pe trei-patru porci, în funcţie de cât de deschisă îi este culoarea pielii, sau de poziţia familiei sale în sat. Femeia acolo nu are putere de decizie, nu este acceptată în spaţiul sacru”, precizează scriitoarea.

„Jurnalul zilelor de joi”

Anul acesta Hanna Bota are în pregătire romanul intitulat „Jurnalul zilelor de joi” în care exploatează trăirile unui grup al copiilor supuşi dializei şi transplantului renal. „În timpul Facultăţii am lucrat o perioadă ca asistentă la Nefrologie şi am văzut ce înseamnă să trăieşti un transplant şi în ce măsură corpul este devastat de această boală a insuficienţei renale cronice. Acum însă am avut ocazia să stau cu acest grup şi am văzut cum trăiesc ei. E un grup delimitat care înţelege că NOI suntem cei bolnavi, iar ceilalţi reprezintă restul lumii. Am un personaj principal, Daria, care îşi descrie toate trăirile, chiar dacă acestea sunt ale mai multor bolnavi. Ea îşi descrie jurnalul în timpul vieţii, fără o ordine cronologică. Toate zilele ei sunt zile de joi, zile în afara calendarului. Cartea nu este una tristă, ci foarte tonică, deşi descrie foarte multă suferinţă. Acest personaj îşi găseşte mult mai uşor decât ceilalţi rostul suferinţei, fiindcă nu are timp de negare. Mă leg de problemele transplantelor de aici din Cluj, de problema traficului de organe, despre cotizaţiile pe care trebuie să le facă pentru a supravieţui, de familiile lor care suferă împreună cu ei”,

De asemenea, tot în pregătire se află pe lista Hannei Bota şi „Romanul Africii”, o carte care are ca simbol spaţiul şi pentru care a mers într-o excursie sahariană pentru a trăi chiar ea lucrurile pe care le descrie şi pentru a simţi cum este să fii închis în cuşcă, în nemărginire, în sisteme, în concepte.

În 2013 Hanna Bota şi-a publicat la editura Limes şi volumul de „Poeme hindice”, serie scrisă în „perioada indiană” a vieţii sale.