Povestea haosului urbanistic. Clujul, oraşul strivit de el însuşi

Una dintre cele mai frumoase clădiri din Cluj, Palatul Banffy, datează dinaintea primului boom urbanistic (Foto: Dan Bodea)

Probabil că toţi iubim Clujul aşa cum este, dar câţi nu ne-am fi dorit sau nu ne dorim încă să arate altfel?! Mai aerisit, mai curat, cu mai multe spaţii verzi, cu mai multă armonie arhitecturală, mai puţin aglomerat, mai liniştit, mai respirabil, mai plăcut traiului.

Atât în părţile centrale ale oraşului, cât mai ales în cartiere există zone care au atins sau chiar au depăşit pragul critic al suportabilităţii vizuale. De la străzile subdimensonate pentru traficul auto tot mai consistent, până la zgârieturile vizuale generate de modul de îmbinare al vechiului şi noului arhitectural.

Startul optimist de secol 19

Pe la mijlocul secolului 19, la fel ca multe alte oraşe ale Ungariei, Clujul a cunoscut o dezvoltare susţinută, inclusiv din punct de vedere al aspectului şi componentelor urbane. Arhitectul Virgil Salvanu, azi la 90 de ani, s-a ocupat o vreme, prin anii 50-60, de amenajarea Clujului, la fel cum acelaşi lucru l-a făcut şi tatăl său, tot Virgil Salvanu, în perioada interbelică: „Printre oraşele cu dezvoltare intensă a fost şi Clujul. Din Cluj s-a păstrat catedrala, câteva fragmente gotice, după ce a venit Maria Tereza cu austriecii şi romano-catolicii s-a făcut toată arhitectura barcă din Cluj, cu biserici, cu tot, iar după uniunea cu Austro-Ungaria, tot ce e clădire reprezentativă a Clujului în perioada aceasta s-a făcut: Universitatea, clădirile din centru, str Iuliu Maniu. Oraşul s-a transformat în ăştia 20 de ani printr-o mulţime de dotări. A existat înainte oraşul medieval care îşi avea zidurile limitate şi care se pot urmări şi acum. În această primă fază a fost şi un val de civilizaţie în Cluj. Adică, erau oameni inimoşi, era un primar celebru, Haller, era venit din Sibiu, care a făcut parcul oraşului, a amenajat cetăţuia, s-au pavat străzile. S-a intrat foarte intens în circuitul civilizaţiei europene”.

Dezastrul arhitectural din comunism

Minunea n-a ţinut nici în cazul Clujului, la fel cum n-a ţinut nici cu alte oraşe româneşti. Dezastrul arhitectural a venit în perioada comunistă şi a continuat apoi, chiar mai accentuat, în perioada post-revoluţionară. Blocurile de locuinţe au fost unul dintre motive. Iar primul bloc de locuinţe din Cluj a fost construit, potrivit istoricului Vasile Lechinţan, prin anii 40: „Prima cazma săpată pentru cartierul Mănăştur a fost în 1973. Cartierul Grigorescu mai repede, prin anii 60, Gheorgheni cam în paralel cu Mănăşturul, prin anii 70. S-au ridicat aceste blocuri, era o necesitate extraordinară, afluenţa de lume de la sate pentru marile întreprinderi din oraş, era nevoie de construcţii uriaşe. În perioada interbelică era Cartierul Andrei Mureşanu pentru intelectualii români, acolo au obţinut loturi de case, era un cartier românesc, erau artişti, intelectuali, actori. Erau vile frumoase ale unor avocaţi români. După război au început primele blocuri sub forma aceea stalinistă, prin cartierul Iris, prin anii 48-50, aşa, cu acoperiş, şi lungi ca nişte vagoane. Câteva mai sunt şi pe str Dorobanţilor. În cartierul Iris au fost primele blocuri din Cluj, în zona Bufniţa. Alte blocuri nu erau înainte, erau câteva prin oraş, de exemplu prin 38 s-a făcut blocul acesta cu magazinul Sora de o firmă Sora din Bucureşti. Aşa nu erau blocuri făcute pentru muncitori şi pentru oameni. Acestea abia în perioada comunistă apar, pentru că înainte cei ce construiau construiau pentru ei, vile cu etaj sau ceva, nu era aşa o aglomerare forţată de către stat a unor mase de oameni în blocuri, era o libertate a omului ca să-şi construiască el”.

Greşeala a fost făcută încă la începuturi, pentru că n-au fost respectate principiile după care s-au amenajat marile oraşe, principii stabilite încă de pe vremea când erau cetăţi. Virgil Salvanu: „Avem cetatea veche, cu piaţa centrală şi cu oraşul vechi. La acesta se formează un inel în alte oraşe. De exemplu la Viena sau Budapesta. Pe aceste trasee de zid perimetral s-au deschis nişte bulevarde. Bulevardele mari ale Vienei funcţionează fiindcă s-au făcut aceste inele. S-au făcut la Paris, s-au făcut la Londra. Ai noştri n-au fost atât de deştepţi şi au mai demolat din vechile porţi, din ziduri, dar n-au schimbat în ceea ce priveşte mărirea reţelei de străzi. Clujul era perfect pentru birje, căruţe etc. Dar acum se dovedeşte că pentru autovehicule nu e”.

„Avem imaginea din perioada interbelică şi şi până la primul război mondial, în care în Cluj respira o viaţă tihnită, în aglomeraţiile astea eşti numai stresat. Sunt stiluri diferite care te jignesc, care nu-ţi dau un sentiment liniştitor. De exemplu, cum e şi blocul de lângă Biserica Sfântul Petru, cel al unei bănci, care intimidează o clădire veche, istorică şi unde putea să fie o altă perspectivă, putea să fie acolo un pic de respiraţie la o clădire veche” – Vasile Lechinţan, istoric

Nu era posibilă debandada de astăzi din construcţii

Comunismul şi democraţia post-revoluţionară au stricat ce s-a făcut şi mai încoace, cum spune tot Virgil Salvanu: „Exista deci acest oraş care s-a dezvoltat intens, cu o mulţime de clădiri publice, clinici, bibliotecă, căminul Avram Iancu etc. A venit 1918 şi atunci trebuia să se extindă, şi din oraşul vechi s-au pornit nişte străduţe mici pe care şi-au făcut oamenii vile, pe la Grădina botanică, în zona aceea. Unii care au fugit din oraş. După 1918 s-au făcut nişte lotizări, străzi amenajate, lotizate şi s-a dat la populaţia românească care a venit: profesori universitari, medici, cercetători, adică intelectualitatea românească care a venit şi a găsit aceste cartiere. Aşa s-au dezvoltat cartierele spectaculoase Andrei Mureşanu, Grigorescu. Ceea ce e acum scheletul acestor cartiere, de atunci s-a gândit”.

Virgil Salvanu îşi aminteşte de Clujul copilăriei sale, când tatăl său verifica periodic tot ce se construia în oraş: „În povestea cu perioada dintre cele două războaie, atunci a fost arhitect al oraşului tatăl meu. Dânsul a pus în aplicare regulamentul de construcţii şi pe vremea aceea debandada care e acum în construcţii nu era posibilă, pentru că era un fel de supraveghere permanentă a construcţiilor care se desfăşurau. Ţin minte că eram puşti şi venea o maşină o dată pe săptămână şi îl ducea pe tata în inspecţie. Eu trebuia să stau în spate şi el parcurgea toate şantierele care erau în oraş. El se uita dacă respectă distanţa, dacă face cutare, dacă făcea bine”.

L-am întrebat tot pe Virgil Salvanu care ar fi, în opinia sa, cele mai frumoase cartiere ale Clujului contemporan şi ce ar trebui făcut pentru un oraş mai aerisit. S-a încruntat, s-a gândit cu viziunea sa de bătrân arhitect şi a scos un oftat lung: „Care puteau să devină… Un cartier potrivit pentru o viaţă echilibrată, ar fi un cartier care să fie cu teren liber în jurul casei, să fie parter şi un etaj. Situaţia actuală, cu aceste blocuri şi modul de construcţie nu poate să dea un lucru frumos. Mergeţi pe Bună Ziua şi vedeţi ce aiureală e, una după alta. Nici o concepţie. Una în stânga, alta în dreapta. Prima condiţie ar fi să fie o conducere atât de înţeleaptă încât să poată să înţeleagă ce nu ştie şi să aleagă oameni de specialitate care ştiu. Că Ludovic al XIV-lea nu a făcut Versailles, nu l-a proiectat, dar sfetnicii lui l-au învăţat – şi mama, şi familia – de şi-a ales oamenii. Unul a propus că, de exemplu, trebuie să facă un perete cu un şir de oglinzi. Celălalt spunea că aşa… Deci, s-a dus o discuţie profesională între oameni de specialitate, s-a ajuns la o concluzie şi s-a pus în execuţie. Păi, la noi…
Lucruri mari s-au făcut de oameni care erau în stare să gândească larg, să aibă convingeri, să fie animaţi de spirite pozitive, adică să lupte pentru ceva. Urbanismul ca atare este un domeniu foarte pretenţios, situat între ştiinţă şi artă, între sociologie şi politică. Urbanismul e domeniul în care ar fi nevoie de spirite de sinteză, care să ducă spre o ţintă valabilă, un nucleu de societate, care e un oraş. Sunt de gândit pe rând circulaţia, sănătatea, învăţământul, arta, o mulţime de lucruri care toate sunt componente”.

„Ce se mai poate face pentru Cluj? În primul rând, ar trebui un cap şi o concepţie care să lămurească ce vrea să facă, fiindcă aici s-a moştenit, mai ales în perioada lui Funar, faptul că fiecare unde a găsit loc repede a băgat o clădire. S-a făcut banca cutare, banca cutare, aia, aia…” – Virgil Salvanu, arhitect

Bluffuri de Cluj

Construcţia-bluff a retins că dă şi de fapt doar a luat. A pretins că produce şi de fapt doar a consumat. (…) Bluff-ul a fost fenomenul caracteristic al primei faze a dezvoltării urbane post-socialiste la Cluj. Un exemplu este „clădirea albastră” – fostul „sediu administrativ” (care n-a funcţionat niciodată ca atare) al Romtelecom. A fost începută în 1997 şi programată să se termine în 2001. Terenul a fost concesionat de Primărie (…) Clădirea ar fi trebuit să ridice caracterul ambiental al Canalului Morii (ultimul segment rămas neacoperit pe strada Bariţiu). Era scris explicit în actul de concesiune ca prezenţei apei să i se dea o valoare adecvată prin proiect. Arhitecţii au ales în schimb soluţia cea mai simplă pentru ei – au acoperit pur şi simplu apa cu o dală, ascunzând-o în subteran. Dar bluff-ul clădirii a fost în primul rând economic. (…) Deşi aproape terminată în 1999, a fost pur şi simplu lăsată goală. La sfârşitul anului 2005 a fost cumpărată de o bancă prosperă. (…) Şantierul a fost reluat pe tot parcursul anului 2006 – împlinindu-se astfel nouă ani de menţinere în ”vid” a acelui loc. În fine, clădirea este în plus şi un bluff arhitectural, pentru că limbajul său (stângaci disproporţionat şi încărcat cu falsuri) perpetuează iluzia, tipică pentru arhitecţii-oameni de afaceri, că materialele comerciale sclipitoare sunt suficiente pentru a transforma construcţia în arhitectură. (arh. Dana Vais)

De la Clujul în salopetă, la hidoşeniile arhitectonice

„Se poate spune că Clujul şi în perioada comunistă a avut o pleiadă de arhitecţi competenţi. Sigur că nu întotdeauna putem fi mulţumiţi de aspectul unor clădiri care au fost făcute atunci, era spiritul acela de blocuri muncitoreşti ca un titlu de nobleţe pentru o epocă când nu se putea să se facă nişte blocuri mai frumoase, mai aspectuoase. Abia prin anii 80… Înainte erau numai din astea de tip muncitoresc, pentru un Cluj în salopetă. Însă în anii 80 au apărut nişte blocuri mai aspectuoase, cu anumite ornamente, cu o gândire mai frumoasă, cu nişte pasaje în care poţi respira. Nu era ca acum, o aglomeraţie sălbatică, fiecare şi-a obţinut înapoi o anumită bucată de teren, a vândut-o unora care au construit în mod de capitalism sălbatic. Pur şi simplu sunt unele locuri în care te simţi cu sufletul chircit când treci pe acolo, din cauza dezorganizării, a lipsei de aspect, a lipsei respiraţiei arhitectonice. S-ar putea ca dacă tot aşa mergem înainte să apară un Cluj, nu în salopetă, cum era înainte, ci un Cluj de o hidoşenie arhitectonică nemaipomenită”. (Vasile Lechinţan)