Descentralizarea a murit la sat

Sorin Ioniță, Călin Hințea și Viorel Stănică (de la stânga la dreapta) au condus dezbaterea/ Foto: Dan Bodea

Marele proces de descentralizare cam bate pasul pe loc. Pe cât de brusc a pornit, cam tot atât de brusc a luat şi pauză. Iar în dezbaterile tematice se vorbeşte prea puţin de aspecte foarte importante, dar neglijate, ale descentralizării, aici figurând şi reforma administrativă în rural.

Analistul Sorin Ioniţă, din partea Expert Forum, a declarat, marţi, la o dezbatere legată de reforma administrativă în rural, că regionalizarea este practic blocată, că în prezent are loc un transfer de funcţii noi către nivelele administrative existente, în special către consiliile judeţene, şi că probabil nu vor mai exista regiuni politice, ci se va recurge la un plan B prin care actuala structură administrativă va fi rebotezată şi probabil vor fi transferate noi instrumente la ADR.

Sărace, dar multe

Cam în toată Europa se încearcă noi formule de organizare administrativă mai eficientă, dar nu există un model recomandat. Italia, de exemplu, elimină 15 provincii din totalul de 110, Anglia le reduce gradual, Franţa a trecut la fuziuni, Grecia înlocuieşte 54 departamente cu 13 regiuni, iar Suedia face 6-9 regiuni în loc de 20 de comitate.

Potrivit lui Sorin Ioniţă, problema care se discută acum în Europa şi prea puţin la noi pe tema descentralizării e legată de nivelului de bază, în special al comunelor. Danemarca, de exemplu, a redus numărul comunelor de la 270 la 98, statele baltice au optat pentru mecanisme financiare de stimulare a fuziunii graduale şi Letonia face o reducere de la 500 la 100, în timp ce Grecia are în plan reducerea lor de la 1034 la 325. Şi Anglia elimină gradual consiliile mici, iar în Finlanda, Germania sau Olanda devine obligatorie cooperarea comunelor mici pe anumite funcţiuni costisitoare, cum ar fi educaţia, sănătatea, asistenţa socială.

Că s-a ales o formă mai radicală sau una mai lentă, reforma administrativă s-a derulat peste tot în Europa şi s-a trecut de regulă la reducerea numărului de unităţi administrativ-teritoriale. Ca un fenomen unic în UE, în România a crescut numărul acestora, deşi populaţia a scăzut. Din 1990 până în 2010, numărul comunelor, oraşelor şi municipiilor a crescut continuu în România. De la 2.688 de comune în 1990 s-a ajuns la 2.860 de comune în 2010. În paralel a crescut şi numărul oraşelor de la 204 la 217, iar al municipiilor de la 55 la 102. Per total, numărul unităţilor administrativ-teritoriale româneşti a crescut de la 2.947 în 1990 la 3.179 în 2010. Această creştere nu s-a făcut pe criterii obiective, ajungându-se la situaţia în care, de exemplu, deşi Vasluiul are o populaţie mult mai mică decât Timişul sau Prahova, să aibă, totuşi, mai multe municipii decât cele două judeţe.

În Europa, dimensiunea recomandabilă din punct de vedere al populaţiei pentru o unitate de bază, o comună în cazul nostru, este de 5.000 de persoane, dar în România 26% dintre comune au sub 2.000 de locuitori, iar 88 se situează chiar sub limita critică de 1.000 de locuitori.

Aşa s-a ajuns ca acum mai puţin de un sfert dintre comunele României să poată să-şi acopere din cheltuielile de personal din venituri proprii, iar un alt sfert au cheltuieli salariale mai mult decât duble faţă de venituri.

În acest fel, autonomia lor finanaciară este doar teoretică şi ajung să depindă de ”trecerea” pe care o au la factorul politic şi adminstrativ care distribuie resursele financiare.

Pro și contra desființării de comune

Pentru rezolvarea situaţiei, scenariile posibile, în opinia lui Sorin Ioniţă, ar fi mai multe. Unul hard, care ar consta în crearea de municipalităţi mari şi fuzionarea comunelor mici, în special a celor din zone în depopulate, ajungându-se la o reducere cu circa 25% a numărului lor. Un scenariu soft ar consta în crearea de instrumente financiare pentru a încuraja fuziuni graduale. Sau clarificarea şi întărirea legislaţiei de cooperare inter-municipală, cu elemente de obligativitate pe zone. Sau clarificarea şi întărirea legislaţiei zonelor metropolitane, cu elemente de obligativitate pe transport local, de exemplu, sau pe amenajarea teritoriului.

Sorin Ioniță pledează pentru desființarea comunelor: „Realitatea este asta care este, că trei sferturi dintre comune sunt în faliment tehnic, că nu ai instumente să coordonezi dezvoltarea teritorială şi aceasta a fost principala problemă. Acum nu mai e chiar atât de evidentă din cauza crizei, că a încetinit boomul imobiliar şi constucţiile şi nu mai avem practic decât proiectele europene care au bani. Dar va reporni şi vom avea aceleaşi probleme. În sensul că, de exemplu, mallul se face pe teritoriul comunei, dar el creează implicaţii de trafic, de navetişti pentru municipiul Cluj, care n-are nici un instrument să intervină. Astea-s probleme de coordonare care sunt principalele probleme ale României.

Problema e că trebuie întărite cumva instrumentele. Şi atunci ori că reduci numărul –ăsta ar fi scenariul radical- ori că merg pe un scenariu ceva mai soft, de transfer de atribuţii: iei nişte atribuţii şi le transferi la nivel de asociaţii de comune. Dar obligatoriu, nu voluntar. Asta înseamnă cooperare intermunicipală”.

Viorel Stănică, prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, are altă părere: „Privesc cu rezervă desfiinţarea de comune, pentru că simplul criteriu al eficienţei nu ştu dacă ne spune foarte mult. Desfiinţarea unei comune însemnă accentuarea declinului în acea comună. Realităţile arată că localităţi sărace sunt de fapt cu oameni bogaţi. Nu sunt corect impozitaţi. Exemplu concret e Râşca, unde jumătate satul sunt refugiaţi, jumătate sunt persoane cu handicap, vând terenuri de miliarde de lei, iar la primărie plătesc 10 lei pe an sau nimic. Şi desfiinţând primăria, condamnăm comuna la o depopulare accentuată. Închidem şcoala, depopularea va fi şi mai accentuată. Alipirea unei comune mai mici la una mai mare înseamnă condamnarea ei şi acest lucru e valabil la toate rangurile administrative. Cred că statul ar trebui să găsească resurse să ne plătim şi să ne permitem administrarea teritoriului, fiiindcă numai banii din evaziunea la legume ar ajunge”.