Deșteptarea unei națiuni. La mulţi ani, Transilvania mea!

de Redactia / in December 1, 2013, 11:12 la 11:54 am /

Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia

Am scuturat sărbătoarea Unirii de cuvintele de lemn din litania găunoasă și previzibilă care se repetă an de an în 1 Decembrie. Ne-am pus întrebarea „ce am fi fost dacă nu ar fi fost Unirea” și am găsit voci proaspete, sincere și competente care se ne răspundă.

Am pus România în postura de mamă pentru toți cetățenii ei și apoi i-am întrebat pe cei care vorbesc altă limbă maternă cum le este această mamă.

Am căutat în arhive să vedem cum s-au desfășurat fluxurile și refluxurile românizării în Transilvania, cu bune și rele, și le-am redat, fără patimă.

Transilvania Reporter vă propune în decursul acestei zile de sărbătoare o serie de articole și opinii în care oameni avizați vorbesc despre importanța Marii Unirii de la 1918.

[stextbox id=”custom” caption=”Citiți și:”]

[/stextbox]

Poate părea ciudat, dar varianta actuală a Zilei Naţionale a României n-ar avea obiect şi n-ar exista dacă nu era Transilvania. Simion Mehedinţi spunea că Transilvania este inima României şi că fără ea, România ar fi ca Franţa fără Auvergne, fără regiunea pariziană sau fără Ile-de-France, ca Rusia fără Moscova sau ca Italia fără Latium şi Toscana.

Ping-pong între mai multe ţări

Dar unirea Transilvaniei cu celelalte provincii româneşti n-a fost un lucru simplu. Istoricii spun că această unire chiar a ţinut – la fel ca multe alte evenimente din istorie – de hazard. Unirea n-a însemnat însă doar proclamarea ei.

În volumul ”Cultură şi naţionalism în România Mare” –o teză de doctorat susţinută la Universitatea Michigan-, Irina Livezeanu arată că a fost vorba de un proces greu şi anevoios: ”Îndelungata privare a românilor de drepturi politice şi eforturile de maghiarizare de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au îmbinat cu anumite instituţii culturale româneşti viguroase, stimulând conştiinţa naţională şi definind o tradiţie de luptă. Puternicul element românesc din Transilvania a trebuit totuşi să înfrunte masiva şi –după 1918- profund nemulţumita minoritate maghiară, ca şi minorităţile germană şi evreiască –toate mai urbanizate şi deţinătoare ale unor privilegii istorice mai mari decât cele ale românilor. În plus, ca pretutindeni în noile teritorii, regionalismul a interferat de asemenea cu ţelurile naţionale româneşti. Transilvania a aparţinut încă din Evul Mediu Ungariei şi Imperiului habsburgic, dar legăturile sale comerciale şi culturale cu Moldova şi Valahia au rămas vitale. Provincia a fost autonomă cu intermitenţe, părţi din ea ajungând temporar sub stăpânire valahă sau moldovenească. Pentru scurtă vreme, în 1599-1600, Transilvania, Valahia şi Moldova au fost unite de Mihai Viteazul. Prin Tratatul de la Trianon i s-a acordat României nu numai Transilvania istorică –voievodatul medieval cândva independent-, ci şi părţi din Ungaria de est unde trăiau mulţi români: Crişana, Satu Mare, Maramureş şi o parte a Banatului. Aceste teritorii alăturate erau cunoscute laolaltă în România interbelică drept Transilvania sau Ardeal”.

Dictatura minorităţii

În momentul Unirii de la 1918, Transilvania era ca un mozaic etnic, format din români, maghiari, secui, germani, evrei, ucraineni, ţigani, sârbi. Românii erau majoritari, dar foarte puţini locuiau la oraş, acolo unde se decideau lucrurile. În 1910, românii reprezentau 52% din populaţia Transilvaniei, dar ponderea lor în la oraş era mai mică de 18%. Maghiarii în schimb erau majoritari în mediul urban –55, 6%-, în timp ce 14, 2% erau germani şi 9, 6% evrei.

”Cu doar 20% din populaţie trăind în oraşe la începutul secolului, românii din Transilvania aveau un slab impact cultural asupra mediului urban. Un român care trăia la Cluj, angajat însă într-o slujbă de rând –de pildă servitor într-o casă de burghezi- era socotit încă ţăran. El avea rude la ţară şi urma pesemne să se întoarcă în sat. Elevii de liceu români erau siliţi să-şi lase hainele ţărăneşti pentru hainele <>, fiind de asemenea supuşi presiunilor de a-şi părăsi identitatea etnică. (…) Din punct de vedere lingvistic, evreii de la oraş erau în mare măsură asimilaţi maghiarilor, întărind astfel aspectul unguresc al oraşelor transilvane, exceptând Banatul unde erau asimilaţi mai degrabă germanilor, a căror limbă predomina aici. Aşa cum evreii se adăugau prezenţei maghiare în zonele urbane, secuii sporeau prezenţa ungurească în zonele rurale din Ardeal”, explică Irina Livezeanu.

Între timp, din 1910 până în 1930, ponderea românilor din Ardeal a crescut cu patru procente, de la 53, 8% la 57, 8%. Creşterea a avut mai multe cauze, potrivit Irinei Livezaenu: ”Exodului maghiarilor după 1918. Aproape o cincime din maghiarii transilvăneni –197.000 de persoane- s-au repatriat în Ungaria. Unora dintre aceşti autoexilaţi le repugna să accepte stăpânirea românească, atât înainte, cât şi după Tratatul de la Trianon. Deşi majoritatea evreilor transilvăneni a continuat să se identifice cu cultura maghiară, unii au adoptat limba de stat devenind în perioada interbelică români loiali”.

Maghiarizarea, românizarea

Autoarea cărţi arată că românizarea Transilvaniei a întâmpinat mai multe probleme după 1918, două dintre ele fiind zona compactă de secui din estul Ardealului şi cea de maghiari din nord-vestul Transilvaniei: ”Politica şi iniţiativele menite să rezolve problema secuilor se bazau pe presupunerea că ei puteau fi românizaţi şi că mulţi secui erau de fapt români <<ascunşi>>. Autorităţile au încercat să-i numere pe presupuşii români secui şi să-i aducă încet-încet, prin educaţie, înapoi la cultura română. Astfel, Sabin Mnuilă, directorul Institutului demografic de la Bucureşti, îi sugera ministrului educaţiei că <>. (…) În 1935, Gheorghe Popa-Lisseanu estima numărul secuilor din România la aproximativ 500.000, contestând totodată numărul lor şi puritatea lor etnică. El susţinea că acest <> era o ficţiune –rod al lui 1848-, creată de maghiari care aveau nevoie de o mare <>. Popa-Lisseanu îşi baza argumentele pe absenţa satelor exclusiv secuieşti şi pe distorsiunile recensământului unguresc din 1910, care a înregistrat limba şi religia –şi nu naţionalitatea- locuitorilor ţării”.

Conform Irinei Livezeanu, ofensiva de românizare s-a concretizat, printre altele, în deschiderea, în perioada 1919-1928, a 75 de şcoli româneşti în judeţele Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune şi a altor 49 de şcoli româneşti în perioada 1929-1935. În plus, şcolile cu predare în limba maghiară au trecut la predarea în limba română. În aceeaşi perioadă, în judeţele respective s-au înfiinţat 11 parohii unite şi 14 parohii ortodoxe.

Cu toate acestea, românizarea nu are efectul constat, ca urmare a ostilităţii minoritarilor. August Caliani, director general în Ministerul Instrucţiunii de la acea vreme, explica situaţia: ”Construirea de noi localuri întâmpină mari dificultăţi în satele mixte, unde minoritarii îşi au localuri proprii pentru şcolile confesionale. Dificultăţile nu sunt numai de ordin material, dar şi de ordin moral. Impunerile materiale provoacă nemulţumiri, pe care intelectualii minoritari, preoţi, învăţători, avocaţi şi mai ales politicienii lor le exploatează nu numai în contra şcolii statului, dar şi în contra statului şi a elementului românesc dominant”.

De asemenea, el susţinea că învăţătorii români trebuiau să cunoască limba minoritarilor, ca să poată să ţină contactul cu populaţia, pentru că, fără acest contact, rolul său este redus la cele patru ziduri ale şcolii, ”iar terenul este lăsat pradă agitaţiilor elementelor refractare limbii şi statului român”.

Potrivit documentelor, din decembrie 1918 până în septembrie 1919, Resortul pentru educaţie şi religie al Consiliului Dirigent a pregătit deschiderea, în toamna lui 1919, a şcolilor confesionale ale Bisericilor Ortodoxă şi Unită, precum şi a 1306 şcoli primare de stat cu predare în limba română, 20 de licee româneşti cu profesori din Vechiul Regat, 40 de şcoli civile româneşti şi 8 şcoli normale. De asemenea, a naţionalizat 11 şcoli de arte şi meserii, a deschis 6 şcoli comerciale de stat şi a reorganizat Universitatea din Cluj.

Despre românizarea din Transilvania vorbeşte şi istoricul Lucian Nastasă-Kovacs, cercetător la Institutul de istorie George Bariţiu din Cluj: ”Trebuie să recunoaştem un lucru foarte clar: după 1918 puterea politică de la Bucureşti a dus o politică gândită pentru românizarea Transilvaniei. Nu se pune atât în termen de număr, pentru că statisticile indică clar faptul că românii au fost majoritari, problema e de reprezentare a lor în raportul urban-rural. Românii au fost mulţi, dar majoritatea au fost în mediul rural, ori centrul urban este cel important, care dă măsura evoluţiei moderne a unei societăţi. Apoi este vorba de instituţii. România în mod evident a supus Transilvania acestui fenomen de românizare. Această românizare este vizibilă în centrele urbane, începând cu instituţiile şcolare”.

Procesul de românizare venea însă după un amplu proces de maghiarizare, concretizat, la nivel de învăţământ, de legile din 1879, 1883 şi 1907, prin care era maghiarizat întregul personal didactic, era extinsă predarea în limba maghiară şi se restrângea foarte mult învăţământul în limba minorităţilor, aspecte sintetizate de RW Seton-Watson: ”Statul se angaja să ofere învăţământ primar şi secundar pentru toţi cetăţenii în limba lor maternă. În practică însă, şcolile de stat au fost transformate într-un mijloc de maghiarizare nelimitată”.

1940- Anul remaghiarizării Transilvaniei de Nord

Intrarea lui Miklós Horthy la Satu Mare, în toamna anului 1940. Ca o consecință a hotărârilor Dictatului de la Viena, teritoriile nordice și vestice ale Transilvaniei au fost anexate la Regatul Ungar.

În 30 august 1940, România semna la Viena, sub presiune italo-germană, acordul prin care Ungaria redobândea o parte din teritoriul transilvan. După doar câteva zile, armata ungară intra în Oradea în frunte cu Amiralul Horthy şi îşi continua înaintarea în aria desemnată în acord. Luarea în stăpânire a teritoriului cedat de statul român s-a făcut într-o atmosferă de teroare menită să-i determine pe români să ia calea refugiului. Brutalitatea autorităţilor a generat un exod al românilor. Ziarul american The New York Times estima că, deja în 3 septembrie, 7000 de români au părăsit Clujul, iar o comisie formată din italieni şi nemţi care supraveghea respectarea de către cele două guverne a prevederilor Arbitrajului de la Viena arăta că, în februarie 1943, unul din şase români părăsise Transilvania de Nord, ca urmare a expulzărilor sau a emigrării. Vizitând Transilvania, în primăvara anului 1942, premierul ungur Kallay a anunţat un plan de zece ani pentru „reconstrucţia şi reabilitarea Transilvaniei” în care ungurii ar fi urmat a avea anumite drepturi speciale, „după toată suferinţa şi privaţiunile lor”. În fapt, imediat după ce a luat în stăpânire Transilvania de Nord, administraţia ungară a acţionat în forţă pentru maghiarizarea zonei. Datele pe care le prezentăm în continuare sunt extrase din rapoartele şi recomandările pe care Guvernele Germaniei şi Italiei le-au înaintat României şi Ungariei urmare a investigaţiilor efectuate de diferite comisii, aşa cum sunt ele prezentate în volumul „Al doilea Război Mondial, Transilvania şi aranjamentele europene (1940-1944)”, editat de profesorul clujean Vasile Puşcaş, sub egida Fundaţiei Culturale Române.

Astfel, în 31 octombrie, Raportul Comisiei Altenburg-Roggeri consemna faptul că românii au comis omoruri individuale în Transilvania de Sud, rămasă României, în timp ce ungurii se dedaseră la omoruri în masă în Transilvania de Nord. Ambele guverne au pocedat la expulzări, ungurii insistând să scape de intelectualii români, caracteristică fiind expulzarea a 100 de familii din Oradea. „Comisiunea constată, pe baza rezultatelor găsite, că partea ungurească poartă o vină mai mare decât cea românească. Concludentă pentru această hotărâre au fost omorurile în masă comise de către unguri”, se arată în raport.

Forfetar pe etnie

În februarie 1943, comisia Roggeri-Hencke constata că „în urma diverselor măsuri luate de Guvernul maghiar, situaţia economică a românilor din Transilvania de Nord a devenit atât de grea, încât în numeroase cazuri au fost lipsiţi de baza lor de existenţă. Astfel, de exemplu, admiterea avocaţilor români la exercitarea activităţii lor profesionale este, prin aplicarea unor măsuri discriminatorii, foarte dificilă. (Autorităţile fiscale au calculat pentru avocaţii români un venit impozabil între 3.000 şi 25.000 de pengo, în timp ce ungurii sunt impuşi doar pe venituri între 2.400 şi 6.000 de pengo. Astfel, din 877 de avocaţi români, în doi ani au rămas 161).

Medicilor şi farmaciştilor români li se cere o dovadă cu certificat asupra loialităţii lor naţionale înainte de a li se acorda permisul şi dreptul de concesiune. „Greutatea procurării unor astfel de certificate, expulzările, presiunile politice şi economice, au avut drept consecinţă o scădere simţitoare a numărului medicilor români din Transilvania… După informaţiile româneşti, numai 12 farmacii din Transilvania ar mai fi încă în mâini româneşti, dintre care câteva sub conducerea unor curatori unguri. Pentru lichidarea farmaciilor s-a acordat românilor un termen de numai 6 luni, în timp ce evreilor s-au acordat amânări până la 5 ani”, se arată în raport.

La fel, vânzători, meseriaşi, comercianţi, cât şi proprietari de cârciumi şi de tutungerii români suferă considerabil din cauza măsurilor administrative luate de autorităţile ungare. Numeroşi muncitori şi angajaţi români, făcând parte din diverse categorii, şi mai ales acei ce aveau situaţii de conducere, au fost concediaţi din întreprinderi din cauza originii lor etnice. „Atât măsurile autorităţilor, cât şi concedieri în masă, pensionări pretimpurii (în parte cu micirea pensiei), transferări şi expulzări precum şi emigrări datorate unor cauze diverse au făcut ca numărul funcţionarilor şi angajaţilor români în adminsitraţia Transilvaniei de Nord să fie foarte redus”, se consemnează în raport.

Românii au rămas cu un singur liceu, la Năsăud

Dramatică a devenit în scurt timp situaţia şcolilor şi a bisericilor româneşti. Dintre cele 17 şcoli superioare care existau în august 1940, Guvernul ungar a menţinut ca şcoală de stat unică pentru minoritatea română, liceul român de la Năsăud. Raportul arată că pentru românii din Transilvania de Nord, în număr de 1 milion 200 de mii de suflete, există 692 de şcoli primare de stat cu limba de predare română sau secţiuni româneşti pe lângă şcolile primare de stat ungare şi o şcoală secundară de stat. În schimb, cei 970 de mii de unguri dispun de 766 de şcoli primare de stat, cu limbă de predare exclusiv ungară şi 54 de şcoli secundare.

„La Universitatea din Cluj, puţinii studenţi români sunt deseori expuşi la maltratări din partea studenţilor unguri, care au ajuns uneori până la a constrânge pe români, prin injurii şi acte de violenţă, să părăsească sălile de cursuri”, se arată în raportul comisiei italo-germane.

Şi Bisericile româneşti au fost atacate. Aproape toate episcopiile şi parohiile române au trebuit să suporte deposedări, mai ales de acele terenuri care le fuseseră atribuite prin reforma agrară română. Cercurile conducătoare politice şi o mare parte chiar din populaţia ungară văd în reprezentanţii Bisericii ortodoxe căpeteniile naţionale române. „În octombrie 1942, în timpul demonstraţiilor antiromâneşti de la Cluj numeroase biserici au fost distruse sau profanate. Preoţii ortodocşi au fost obiectul batjocurei publice fără ca autorităţile să fi intervenit cu eficacitate. Dintre cele 442 de parohii ortodoxe ce existau în Transilvania de Nord în august 1940, nu se mai găsesc astăzi nici măcar jumătate. Aceasta e datorită, în parte, lăsând la o parte numeroasele expulzări şi arestări de preoţi ortodocşi, emigrării în România a multor preoţi şi a credincioşilor lor; un anumit număr de parohii a fost suprimat de autorităţile ungare care vedeau în ele, de multe ori pe bună dreptate, creaţii oportuniste ale Guvernului român cu scopuri politice”, menţionează raportul Comisiei Roggeri-Hencke din 8 februarie 1943.

Nu în ultimul rând, în zelul remaghiarizării rapide a regiune, autorităţile ungare au interzis instituţiile culturale româneşti şi, cu mici excepţii, ziarele şi revistele în limba română au trebuit să-şi suspende publicarea.

Distribuie: