Europa – a educa și a munci

Tabloul 1. 

Europa e ca o profesoară bătrână, o vrăjitoare cu un neg mare pe nas. Aşa era privită ea, Europa, de unii dintre colegii mei dintr un organism al statului. Prea vine să ne dea lecţii, nu prea întelege complexitatea noastră istorică, dar asta nu o împiedică să ne dăscalească. Treceam de multe ori prin Hădăreni, celebra comună din Mureș și nu eram foarte încântat de romii care ne săreau în faţa maşinii sau puradeii care ne făceau semne obscene.

• Citește și Care Europă? Prolog la un brainstorming

Uneori, ma gândeam ce nefericiți trebuie să fie românii de aici. Nu e ușor să suporți revolta continuă împotriva regulilor și civilizației. Într-o noapte, în 1993, după ce un rom a omorât un român, românii şi ungurii s-au mobilizat şi au incendiat casele unor rom, cu proiectul clar să-i scoată afară din comunitate. Patru persoane au murit şi asta s-a întâmplat în urma uneia dintre puținele solidarizări romano-maghiare: solidaritatea de a ucide pentru a răzbuna. Lumea noastră a dat dreptate celor care au ucis. Statul a tergivesat cât a putut procesele, primele condamnări s-au dat la 6 ani după dramă, la o mare presiune internaţională. Iar la CEDO, ultimele procese s-au terminat în 2005, după 12 ani. O țară întreagă, câteva ONG-uri au luptat să fie pedepsiți făptaşii. Cei mai mulţi dintre noi am crezut că este o modaltate de a face justiţie. Murise un om, ne spuneam, ce făceam dacă era copilul nostru. Nu contează numărul, legea talionului a fost inventată tot de oameni, îmi spunea un prieten mai tânăr, profesorul meu de istorie. Nu poţi judeca un actor colectiv, au fost mulţi acolo, a fost un spirit de mulţime care a înfierbântat mințile, nu este firesc să se individualizeze pedepse, ne spuneau politicieni și juriști de ocazie.

Muriseră patru oameni şi noi nu ne-am dat seama de drama în care ne aflam. O țară întreagă abera în căutarea unui alibi pentru o comunitate care își face dreptate singură. Toți crezut ca indisperarea lor mureșenii aveau dreptate. Mulţi tranferau culpa de la etnia noastră, era vorba de inculpați români și maghiari. Am înțeles doar după un deceniu și jumătate că societatea nu poate tolera justiția realizată înafara mecanismelor organizate de statul care, prin contract social, are monopolul violenţei legitime, cum spune Max Weber. Şi m-am înfiorat şi eu de spaima de a fi acceptat, chiar prin tăcere, nişte crime când am discutat acest caz, anul acesta, la 20 de ani de la teribila crimă, cu studenţii mei de la un masterat de comunicare. Am discutat acest caz, ei cu sânge mai fierbinte, eu deja mult mai matur, unii încercând să mă convingă de faptul că justiţia este tot justiţie şi când o faci singur, până ce o fată din spate s-a ridicat speriată din ultima bancă şi le-a strigat: prieteni, voi nu vedeți că suntem nişte ucigași, ce căutăm în Europa? Unii s-au rușinat, nu prea le-a mai revenit cheful de a discuta despre norme sociale şi norme juridice sau despre justiţie, mi-am dat seama că cei mai mulți se rușinau, nu înțelegeau cum de au avut ideea de grup de a participa la refacerea linșajului. Am plecat cu ei la o bere, ca să uităm, în stil slav, dar deasupra tuturor plutea umbra unei morți pe care ei, tinerii, nu reuşiseră s-o prevină nici a doua oară. Peste câteva luni am încercat să reiau discuția, de pe o altă platformă. Erau mai puţini şi, la finalul seminarului, am întrebat cum o cheama pe studenta care a întrerupt discuţia şi avântul lor justiţiar. Locuieşte în Franţa, s-a născut şi a învăţat acolo, în Europa, doar că a venit la master aici ca să cunoască ţara unde au crescut părinţii și bunicii ei.

Tabloul 2.
Altădată terminasem o ţigară, undeva într-un oras din Germania și am aruncat chiștocul lângă un coş de gunoi. Am văzut o bătrânică ce s-a ridicat discret și, fără să se uite la mine, a aruncat chistocul în interior, după ce s-a asigurat că nu arde. Nu mi-a reproșat nimic, nici măcar nu m-a învrednicit cu vreo privire dojenitoare. A fost un moment în care am simţit cum cerul de plumb al Germaniei nordice se prăvale peste mine. A fost o lecţie blândă, o lecție izvorâtă dintr-un instinct de civilizaţie. După mai puţin de un an, am renunţat să mai fumez şi niciodată nu mi-am putut explica cum am reuşit, încercasem ani de zile fără niciun rezultat.
Acum, când am regăsit notiţele din carneţel, încep să-mi explic. Batrânica aceea din Bremen, cu păr argintiu a contribuit mult la această minune.

Tabloul 3.
Ce ştiam noi în copilărie despre Europa era un lucru greu de decris, fără să mori de râs. Auzisem, de exemplu, că în Germania curge bere la robinetele din întreprinderi. Este asta o amitire proeminentă, una din primele mele imagini despre străinatate. Mai auzisem că se lucreaza mult, că este curăţenie, că salariile sunt mai mari și toți oamenii au mașini. La noi era comunism şi rudele noastre de la oraş spuneau, cu mândrie, că noi ne faceam că muncim, iar statul se face că ne plăteşte. O non-etică a muncii dezarmantă pe care o puteam interpreta chiar ca pe o sabotare a comunismului din interior. Un fel de lene naţională cu folosinţă istorică și identitară. Munca este pentru tractoare şi chinezi mai spuneau unii, iar alții, pentru a sfida ideologiile, falsificau o maximă ideologică mai veche a comunismului ce spunea că munca înobilează omul. Dar noi nu avem nevoie de nobili, spunea cu mândrie câte unul şi toată lumea era încântată de marea noastră găselniţă antiidelogică. Muncisem de mic, în vacanţele de la liceu şi în cele de student, dezaprobam această veselie parodică a concetăţenilor mei. Ştiam că pot răzbi doar prin muncă, era atuul meu de băiat de la ţară, singurul poate înafara înălţimii de 1.90 m. Dacă aș fi plecat „în afară”, gândeam chiar după ce începusem să lucrez într-o profesie intelectuală, aş descarca vagoane în port, aş lucra pe un şantier de construcţii, mă consolam singur şi asta îmi dădea un sentiment de mândrie personală şi superioritate faţă de colegii mei intelectuali. Încercam să fac totul cât mai bine într-un fel de datorie supraasumată, într-un fel de omagiu pentru găsirea unei soluţii care mă ajută să reduc handicapul generaţiilor de ţărani faţă de diferite forme ale privilegiaţilor sorții.

Mă asemănam cu europenii, credeam că ştiu totul despre muncă, nu mi-e frică de ea. Pot fi chiar masochist în sacrificiu, pot să îmi susţin familia indiferent cât ar trebui să muncesc pentru asta.

Într-o dimineaţă de aprilie, undeva în Berlinul de Est, proaspăt reîntors la matcă, am învăţat însă ceva esenţial despre muncă. Ajunşi într-un cămin studenţesc, nelocuit prea des, am constatat ca becul dintr-o cameră era ars. Bineînţeles, am găsit într-un sertar un bec de rezervă, m-am urcat pe o masă și l-am schimbat. La cei 1, 94 ai mei, oricum îmi spuneau prietenii câteodată că sunt „schimbă becuri”. Dimineața, primul lucru pe care l-a facut administratorul clădirii a fost să mă caute şi să mă întrebe cât costă acel serviciu pe care l-am făcut. M-am uitat năucit şi m-am bâlbîit: cât să coste, nimic! A mai insistat un pic apoi a plecat cu o uimire în privire. Nu m-a înţeles, nici eu nu am înţeles, decât mai târziu.

Lecţia era ca munca trebuie întotdeauna preţuită, că nu este un chin, o corvoadă necesară, impusă sau autoasumată, ci un act de voinţă care ne defineşte și trebuie făcut cu responsabilitate, dar trebuie valorizat chiar și de tine însuți.

Peste câteva zile, când s-au terminat cele 7 zile de simpozion de formare a instructorilor în multiculturalism, m-am oferit ca voluntar să particip la scrierea raportului final. Aş fi mers și eu în oraş, dar știam că organizatorul nu este un foarte bun scriitor. Ca să fiu sincer, puteam să scriu liniştit, câteva pagini, nici nu prea aveam bani de cheltuit. Peste o zi, când totul s-a încheiat și aşteptam să primesc vreo două sute de mărci diurnă cu care să iau nişte suveniruri pentru familie, am deschis plicul meu şi am descoperit că era mult mai gros. Am întrebat de ce, daca nu e o greşeală şi atunci preşedintele conferinţei m-a luat de brat și mi-a spus: tinere, dumneata ai scris raportul fără de care nu puteam deconta nimic din ceea ce am făcut. A fost o muncă importantă pe care noi o preţuim. S-a întors apoi spre mine şi mi-a spus cu un surâs complice: eu am fugit în RFG la vârsta dumitale, sunt sătul și acum de munca voluntară. (Va urma)

Text de Sebastian Runcanu