Comunism, iliberalism și o ușoară radicalizare. Lucian Vasile, istoric: „În fond, suntem țara lui «de ce dai? nu știi să înjuri?»”
Lucian Vasile este scriitor și specialist în istorie contemporană și represiunea din perioada comunistă. L-am provocat la un dialog pe tema expansiunii curentului iliberal, încercând să aflăm cât de vulnerabil pare Estul care a trăit comunismul față de noile tendințe iliberale, de ce prind ele în acest spațiu mai mult decât în restul Europei și cum ar fi de așteptat să reacționeze o populație care a trăit dictatura.
- Domnule Lucian Vasile, confuzia privind valorile politice și democratice care pare să fi cuprins țările din estul european poate fi explicată prin istoria ultimului secol?
Mi-e tare teamă că această confuzie a cuprins nu doar estul Europei, ci întregul spațiu european și nord-american. Vedem cum societățile sunt din ce în ce mai divizate, mai polarizate și mai pline de ură. Oamenii ajung să nu mai înțeleagă că pot exista și alte puncte de vedere decât cel propriu și, mai grav, nu le pot accepta.
Un om ca Ion Rațiu, care spunea că este dispus să lupte până la ultima picătură de sânge ca cel de lângă să aibă dreptul să nu fie de acord nu el, ar putea trece astăzi ca desuet. Și poate asta în cel mai bun caz, căci etichetarea și culpabilizarea au căpătat o viteză deloc fericită și o direcție periculoasă.
Gândirea critică pare să fi fost anulată de păreri ferme și de standarde duble. Dacă am reuși să ne detașăm de patimile care ne cuprind, am avea, cu siguranță, unele surprize. Vorba cântecului – „too much love will kill you”: așa și cu cei care clamează apărarea democrației. Conștient sau nu, uneori, unii dintre aceștia ajung să se comporte taman pe dos, punând în discuție până și dreptul la proprietate, care, într-o societate liberă și democratică, ar fi unul dintre principiile fundamentale.
Să nu fiu greșit înțeles: asta nu înseamnă însă nici pe departe că oponenții lor ar fi discipolii lui Pericle. De fapt, cred că mai avem numai câteva figuri publice care înțeleg și respectă principiile democrației, iar aceștia nu sunt în poziții cheie și nici nu cred că vor fi.
- Experiența nu ajută, nu ne ferește de pericolul „căderii din democrație”?
Oarecum. Totuși, nu vreau să fiu nici foarte pesimist, de aceea cred că Europa centrală și de est are și defecte, dar și unele calități. În fond, aceste societăți au trecut prin experimentul totalitar comunist timp aproape o jumătate de secol, iar această traumă, înțeleasă și asumată, poate genera anticorpi față de alte derapaje extremiste. Asta nu înseamnă însă că anticorpii aceștia ne vor construi autostrăzi, vor ridica spitale moderne și curate și ne vor proteja de boli. Pentru fiecare problemă există o serie de rezolvări specifice, nu s-a inventat vreun leac universal care scoate petele de grăsime, aduce fericire în casă, nu îngrașă și vindecă de CoViD.
- Cum apreciați despărțirea de comunism, clarificarea unor evenimente, condamnarea lui? S-a făcut așa cum ar fi trebuit?
Despărțirea, condamnarea și clarificarea sunt trei direcții diferite. De despărțit, probabil că societatea românească nu se va despărți niciodată. Și, prin această afirmație, nu acuz și nici nu scuz. Doar constat acest fapt. Sunt oameni pentru care egalitatea este mai importantă decât libertatea. Pentru ei este mai important să aibă siguranța unei zile de mâine în forma decisă de o autoritate superioară decât să aibă libertatea de a-și construi propria zi de mâine. Își doresc un loc de muncă sigur, indiferent cum ar fi remunerat sau care ar fi condițiile, în detrimentul unuia cu riscuri mai mari, dar și cu posibile avantaje mai consistente. Majoritatea sunt oameni care se simt astăzi mândri că în 1989 România nu ar mai fi avut datorii externe, dar probabil că, dacă s-ar întoarce atunci, această „realizare” nu ar substitui lipsa alimentelor, a curentului electric ori a căldurii din case.
Cât despre clarificare, lucrurile încep să fie destul de bine analizate de istorici, însă ei nu reușesc să-și popularizeze cercetările către publicul larg. Iar aici sunt o sumedenie de motive de la lipsa interesului publicului larg până la, și îmi pare rău că spun asta, incapacitatea lor de a scrie și de a vorbi accesibil și non-plictisitor.
Iar condamnarea a fost cel mai simplu lucru de făcut, însă, în aceeași măsură, a fost și lipsită de urmări concrete. Aproape de fiecare dată, condamnarea comunismului de către reprezentanți ai statului s-a făcut pentru o agendă politică, pentru construirea unei imagini sau consolidarea unei poziții. De aceea s-a ajuns în situații hilare, iar desfășurarea procesului lui Alexandru Vișinescu este elocventă în acest sens.
- Cum vedeți percepția tinerilor față de comunism? Ce ar trebui făcut în acest sens pentru o imunizare eficientă față de totalitarism?
Și tinerii sunt parte a societății românești, așa că aceleași percepții generale se aplică și lor. Sunt tineri care cred că, în comunism, România era prosperă și respectată, iar Ceaușescu a fost un băiat bun, patriot și inteligent, dar sunt și tineri care știu și înțeleg că regimul comunist s-a instaurat cu sprijinul sovieticilor, că s-a menținut prin represiune continuă (în forme variate), iar Ceaușescu a fost un dictator sub regimul căruia drepturile omului au fost încălcate sistematic. Oricât de steril ar suna, cred este educația este singurul vaccin față de totalitarism, indiferent de ce formă ar avea acesta (mai ales că în spațiul public se discută numai despre extremismul de dreapta, de parcă cel de stânga nu ar fi la fel de periculos). Cum poți să înțelegi ce înseamnă libertatea de care ne bucurăm noi astăzi, fără să mai fim conștienți, dacă nu vedem ce se întâmplă atunci când ea dispare?
Din păcate, educația în acest sens este viciată atât de lipsa de interes a celor care ar trebui să o pună în aplicare, cât și de implicarea politicului, realizată prin decupaje convenabile și etichetări definitive, care nu țin de o cultură a libertății, ci dimpotrivă.
- Simțiți o creștere a discursului urii în spațiul românesc? Ce rol are tonul politic în acest sens? Care sunt pericolele care ne pasc?
Cred că discursul urii crește peste tot, poate și din cauza noilor tehnologii, în special a rețelelor sociale. Oricine poate spune orice acum, din spatele anonimatului, să arunce acuze, să pună etichete și să amenințe. Asta bineînțeles că erodează societatea și legăturile dintre noi, căci parcă fiecare vede numai ce-l separă de cel de lângă, iar nu ce au în comun și îi pot aduce la aceeași masă. Îmi place să cred că această animozitate nu va degenera. În fond, suntem țara lui „de ce dai? nu știi să înjuri?”.
Dar poate că aici sunt eu excesiv de optimist. În schimb, cred că există în spațiul public voci care întrețin și supralicitează pericolul „discursului urii”. Pentru că, dacă există ură, atunci ea trebuie combătută. Cum? Cu instituții și autorități, cu posturi remunerate și granturi diferite. Iar dacă nu ar mai exista acest discurs al urii, atunci nici posturile (și, implicit, salariile) lor nu ar mai avea justificare. În plus, „discursul urii” este folosit astăzi, cred că de orice jucător, ca armă împotriva inamicilor săi politici sau ideologici. Nu contează dacă ce a spus adversarul conține o valență a urii sau nu, importantă este demonizarea sa
- Cum vedeți că a evoluat atitudinea față de străini, față de minorități, față de UE?
Este evident că s-a înregistrat o scădere a încrederii în UE față de momentul 2007, când aproape 7 din 10 români aveau o părere bună despre uniune. Cele mai recente sondaje arată undeva la 55% încrederea în UE, ceea este peste media continentală. Bineînțeles că în cei 14 ani de la aderare s-a format și un curent eurosceptic. Nu spun că este bine sau că este rău, dar era previzibil că va apărea și un curent de contestare. Acum, eu nu cred că acesta va deveni vreodată majoritar în România, pentru că țara noastră are mult mai multe de câștigat economic vorbind în interiorul UE decât în afară.
- În cazul acesta, întrebarea ar fi: euroscepticismul va prinde consistență sau va rămâne un fenomen izolat?
Consistență poate prinde numai dacă își va găsi puncte reale pe care să le exploateze propagandistic. De aceea, un dosar precum Nord-Stream 2 nu are cum să crească încrederea est-europenilor în instituțiile europene. În plus, și Uniunea Europeană este într-o continuă schimbare și nu știu ce ar gândi astăzi Adenauer, Schumann sau de Gasperi față de starea UE. Așa că, în opinia mea, situația generală este mult mai complicată și nu cred că există un singur etalon pentru evaluarea sa. Și aici ne întoarcem la problema esențială a societății de astăzi: lipsa dialogului, a înțelegerii și a acceptării perspectivei diferite a celui de lângă noi.
Lucian Vasile este istoric, domeniile sale de interes fiind istoria contemporană, represiunea din perioada comunistă și istoria orașului Ploiești. În 2013 a înființat Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, sub egida căreia a publicat o serie de cărți și albume precum „Cei pe care i-am uitat. Represiunea comunistă la Ploiești (1948-1964)” și „Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești”.