Refugiat afgan: „Au tras în mine fiindcă tatăl meu lucra în poliție”

La centrul de ajutorare a refugiaților creat la Timișoara de LOGS-Grup de inițiative sociale, vin zilnic, până la ora 13, refugiați, majoritatea afgani, pentru a primi tichete de hrană, pentru a face duș sau a-și primeni hainele. Europa Liberă i-a întrebat cum văd situația actuală din Afganistan.

În mica sală de primire a Casei LOGS, refugiații vin ca acasă: ușa e mereu deschisă larg și sunt întâmpinați de oamenii organizației și de voluntarii sosiți din mai multe țări. Nu sunt multe locuri unde pot cere ceva, mai ales că sunt rezidenți în alte centre și nu ar avea ce căuta la Timișoara.

Deși au cerut azil și l-au primit în România, nu ascund că așteaptă să poată pleca mai departe, de aceea stau pe unde apucă, în case părăsite, pe câmp sau în curți abandonate. Țările preferate acum sunt Belgia, Franța, Italia, fiindcă legislația e mai permisivă și pot spera să își atragă și familiile într-un viitor apropiat.

„De trei zile nu știu nimic de familia mea”

Rauf, un puști de 17 ani din provincia Lagman, a trecut de o lună și 20 de zile granița sârbă în România. A parcurs până aici drumul lung, bătut de mii de migranți fugiți din Afganistan, prin Pakistan, Iran, Turcia, Bulgaria și Serbia. Aparține comunității Pashto, dar rupe binișor engleza. Nu are o problemă să fie fotografiat și să îi menționăm prenumele.

Tânărul are motive serioase să se teamă pentru familia sa cu care, de trei zile, nu a mai putut comunica telefonic. Internetul iese din discuție, zona muntoasă din care provine nu are așa ceva. A lăsat acasă două surori și cinci frați cu familiile lor. E îngrijorat mai ales pentru părinții săi pe care talibanii nu i-ar ierta, crede Rauf. Tatăl său este polițist, deci angajat al guvernului căzut acum, după ce talibanii au capturat capitala Kabul și au destructurat regimul anterior. Provincia, unde a existat o bază militară NATO, este controlată de talibani.

„Uitați-vă, am în picior semn de la un glonte care m-a atins. Au tras în mine fiindcă tata lucra în poliție. Sper că părinții au plecat în satul mamei să fie mai în siguranță. Am plecat fiindcă m-am temut pentru viața mea. Vreau să ajung în Belgia, am auzit că acolo membrii familiilor rămase în Afganistan sunt primiți mai repede”, a spus Rauf pentru Europa Liberă.

Întrebat dacă știe ce reguli se vor impune pentru femeile afgane în regimul taliban, tânărul le enumeră fără ezitare: nu vor putea ieși la cumpărături fără să fie însoțite, nu vor putea să ocupe funcții, dar crede că la școală vor putea merge. Afganilor le sunt cunoscute interdicțiile, nu e prima oară că se întâlnesc cu ele.

Deși a fost repartizat la Centrul de refugiați din Giurgiu, Rauf așteaptă în Timișoara să plece mai departe și acceptă să stea pe unde apucă, în jurul gării. Centrul LOGS este aproape de Gara de Nord, deci un minim îi este asigurat de tichetele de 50 de lei pe zi și de facilitățile de igienă. Plus o vorbă bună.

Regina Damian, o artistă din Rusia stabilită în Timișoara a organizat în iunie în Piața Libertății o expoziție cu titlul „Try walking in my shoes”/ Încearcă să te pui în pantofii mei, unde a expus încălțările distruse, recuperate de la refugiați după sute de kilometri de marș.

Pe drum de trei ani

Bărbatul de 30 de ani care ne vorbește nu vrea să fie pozat, dar ne spune povestea sa. El provine din Jalalabad, al cincilea mare oraș din Afganistan, situat la 130 Km de capitala Kabul, dar la numai 65 Km de Torkham, la granița cu Pakistanul, ceea ce a oferit localnicilor ocazia de a pleca mai ușor.

Omul se află pe drum de trei ani. A stat o vreme în taberele din Pakistan și Iran, a lucrat o jumătate de an în Turcia, a trecut prin Serbia în România, unde are statut de refugiat.

Are în țară patru copii, 2 fete și doi băieți. Soția și părinții au rămas în Jalalabad, oraș cucerit de talibani în 15 august 2021. Bărbatul speră ca ei să se fi refugiat în Pakistan zilele acestea, însă nu știe nimic sigur. Spune ceva neclar de faptul că a lucrat pentru NATO, dar nu înțelegem bine. Scopul său este să ajungă în Italia.

Călătoria spre o viața mai bună durează în medie 7-9 luni de mers pe jos, într-o pribegie cu multe riscuri.

Direcția Belgia

Khan Abdullah spune că are 17 ani, chiar dacă în acte figurează cu 16 ani. Este de-al casei la LOGS, uneori ajută cu traducerea pentru cei care nu vorbesc decât limba Pashto. Și el vine din această comunitate, din Kunar, alcătuită după informațiile UNCHR, din populații agrare, puțin alfabetizate.

Aljazeera arăta zilele trecute că aproape 55% din populația de 38 milioane trăiește în sărăcie și ignoranță. Doar 29,8% dintre femei și 55,5% dintre bărbați știu carte. S-au refugiat până 2020 2,6 milioane de oameni din Afganistan, din care 86% în țările vecine – Pakistan, Iran etc. și 12% în Europa, conform UNCHR.

Nici Khan nu are informații despre numeroasa sa familie, care adună aproape 20 de membri, frați, soțiile și copiii lor, surori, părinți, bunici. Dintre ei au luat calea migrației doar el și încă un frate, dar câteva rude stau de mai mult timp în taberele de refugiați din Pakistan. Tot Belgia este ținta călătoriei sale, similar cu a celor cu care se întâlnește la Casa LOGS.

„Cei săraci nu au bani să treacă mai departe, așadar se mulțumesc să rămână în țările limitrofe Afganistanului, unde au condiții grele de trai, dar își simt viața mai protejată. Trecerea diverselor granițe costă, călăuzele nu fac gesturi umanitare”, ne lămurește Flavius Ilioni-Loga, director executiv al organizației LOGS.

Voluntariatul salvator

Până stăm de vorbă cu Rauf și Khan, alt tânăr afgan cere ajutor de traducere de la cei care știu engleza. Îl doare o măsea, gingia îi este umflată. Este trimis la Simon, un voluntar din Germania, student la medicină în anul V la Leipzig. Simon vorbește românește binișor, fiindcă a stat șase luni la Cluj, în programul Erasmus.

El poate stabili ce e necesar de făcut în cazurile simple: „Eu nu sunt încă medic, nu pot scrie rețete, pot doar să dau un prim ajutor și să îi trimit la doctor sau la spital”, declară pentru Europa Liberă. Cele mai multe situații cu care s-a întâlnit sunt ușoare, tratabile și vin din lipsa de igienă.

„Refugiații au uneori scabie, râie, fiindcă stau în condiții neigienice. Tratamentul ține minim trei zile, dar dacă pielea e deja infectată trebuie să ia antibiotice. Ei nu prea vor să ajungă la spital fiindcă nu sunt rezidenți în centrul din Timișoara și se tem să nu fie luați de poliție și trimiși la centrele de unde provin”, adaugă Simon.

În afara unui nucleu stabil al echipei LOGS de numai 7-9 persoane, organizația lucrează cu parteneri și voluntari, trimiși și de la o organizație arădeană cu care au colaborări, după cum ne lămurește Mădălina Mirea, coordonator inițiative sociale.

În vara aceasta sunt prezenți aici Tom, voluntar olandez, student la psihologie, care face de un an voluntariat în România, Ecaterina din Ucraina și Lasha din Georgia. Lasha e judoka și asta îi impresionează pe tinerii refugiați care îi cer să îi învețe judo. Toți urmăresc ce se întâmplă zilele acestea în Afganistan și înțeleg drama oamenilor de acolo și a refugiaților de aici.

Traficul de migranți în creștere

Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara-ITPF a raportat în 2020 o creștere semnificativă a migrației ilegale la frontiera cu Serbia. Au fost înregistrate 687 de cazuri de treceri frauduloase ale frontierei de stat fiind din cei 4.125 de migranţi care au trecut granița în România, în creştere faţă de aceeaşi perioadă a anului 2019, când au fost constatate 297 cazuri de treceri ilegale din 1.109 de migranţi intrați.

Au solicitat azil aproximativ 2800 de migranți pentru a dobândi statutul de refugiat, adică 67%. Totuși, cei mai mulți așteaptă să fie conduși clandestin către Vest. IPTF descrie astfel în raportul anual facilitarea migrației ilegale de către rețelele de traficanți:

„Migranții sunt preluați de la frontieră de către cetățeni români, în grupuri foarte mari (20-70 de persoane) cu microbuze sau autoturisme pentru a-i transporta în municipiul Timișoara sau direct spre frontiera cu Ungaria. Ei se deplasează în apropierea frontierei cu România folosind diverse mijloace de transport, de regulă autobuze sau taximetre, apoi continuă deplasarea pe jos, fiind însoțiți de călăuze de teren, trecând astfel peste linia de frontieră. După ce reușesc să ajungă pe teritoriul României, călăuzele care însoțesc grupurile de migranți trimit locația în care se află către organizatorul grupului, care la rândul său o retrimite transportatorilor de legătură din România, folosind aplicațiile WhatsApp, Signal și Telegram. Aceștia se deplasează către locația primită, preiau migranții în diverse autovehicule, în vederea transportării acestora mai departe spre municipiul Timișoara sau spre frontiera cu Ungaria. Ulterior, migranții sunt organizați în grupuri și transportați în apropierea unor parcări, de unde sunt preluați și transportați până în țara de destinație din Vestul Europei”.
Rețelele balcanice sunt bine organizate postând oferte de transport pe platformele sociale, inclusive pe cele în limbile vorbite de migranți.

Pe străzile Timișoarei, în case sau curți părăsite, stau în așteptare zilnic aproape 200 de migranți. Bună parte dintre ei are o repartizare într-un centru de azilanți, altul decât în Timișoara.

Codul Penal prevede la art. 263 pedepse cu închisoarea între 3 și 10 ani pentru trafic de migranți. Anul trecut au fost depistați și deferiți justiției 387 de traficanți, de trei ori mai mulți decât în anul precedent.

Articolul a fost publicat de Europa Libera, autor: Brândușa Armanca