Carmen Amariei s-a întors acasă și a pus bazele unei academii de handbal

Carmen Amariei a fost una dintre cele mai bune handbaliste pe care le-a avut România în ultimele decenii. Golgheteră a Mondialului din 1999 și dublă câștigătoare a Ligii Campionilor cu Slagelse, în 2005 și 2007, fosta handbalistă încearcă să-și facă un nume în antrenorat.

La sfârșitul anului 2019 era nominalizată printre cele mai bune cinci antrenoare femei din Europa. Ca sportivă a avut o carieră impresionantă, ca antrenor n-a avut noroc să prindă echipe care să împărtășească ambițiile dublei campioane a Europei. Recent, Carmen Amariei și-a inaugurat propria Academie de handbal – Cluj Titans și a acordat un interviu pentru Transilvania Reporter.

Patrice Podină: Carmen, pentru început vreau să vorbim puțin despre noul tău proiect, Academia de handbal Titanii Cluj. De ce un club, o academie pentru copii și juniori? Valoarea ta ar impune un contract la un club de senioare, cu pretenții de cupe europene…

Carmen Amariei: În primul rând pentru că îmi plac copii, apoi m-am gândit că acesta este cel mai bun moment pentru acest proiect pe care l-am gândit cu mulți ani în urmă și faptul că am această valoare m-a ambiționat și uite că am reușit să facem acest proiect.

PP: Tu ești un veritabil ambasador al handbalului clujean și românesc, de ce ai ales să-ți desfășori activitatea tocmai în Gilău, o localitate limitrofă orașului în care te-ai format ca sportiv, ca om?

CA: Noi am deschis și la Cluj pe data de 26 iunie și, da, vom avea deschidere și la Gilău și mă bucură faptul că sunt mulți copii care își doresc să practice handbalul. Sportul se poate practica oriunde există deschidere, unde există copii și infrastructură.

PP: Daca ar fi să descrii în trei cuvinte ce înseamnă handbalul pentru tine, care ar fi acelea, ce le vei spune copiilor despre handbal?

CA: Pasiune, sănătate, empatie. Le voi vorbi copiilor despre ce înseamnă să aparții unei echipe, să lucrezi în echipă, ce înseamnă spiritul echipei și cum poți reuși să-ți îndeplinești visurile împreună cu colegii și echipa ta.

PP: S-a spus că la noi nu merge altfel, că un antrenor trebuie să fie dur, să pună biciul și vorba grea. Știu că tu ai avut multe probleme cu antrenorii, tocmai din cauza asta. Sunt convins că în academia ta nu se va ridica vocea, sau?

CA: Cred că la niciun nivel nu ar fi voie să se ridice vocea prea sus și mai ales la copii. Trebuie să le insufli motivația, încrederea și plăcerea de a practica acest sport numit handbal. Disciplina, respectul și încrederea cred că sunt elemente de bază într-o echipă.

PP: Ai jucat în cele mai puternice campionate, Franța, Danemarca, bănuiesc că foarte mult din metodele de pregătire ale copiilor vor fi și din aceste experiențe ale tale…

CA: Cu siguranță voi adopta metode și tactici pe care le-am învățat pe parcursul carierei mele.

PP: Nu cred că greșesc când spun că azi e poate mai importantă decât pregătirea fizică, cea psihologică, mentală. Copiii renunță prea ușor. E adevărat?

CA: Sigur că latura psihologică este foarte importantă, dar acesta este rolul nostru al mentorilor. Cum spuneam adineauri, eu am datoria și obligația morală de a le insufla pasiunea, plăcerea, motivația. Când reușești să motivezi un sportiv, chiar și copil, la început de drum în sport, mare parte din obiectivul tău ca antrenor este atins. Asta îmi doresc, să-i fac pe copii să joace, mai întâi cu plăcere, apoi vorbim și despre performanță.

PP: Cu cine vei colabora în acest proiect? Mă gândesc că poate atragi una, două dintre fostele tale colege de la națională.

CA: Acest proiect l-am început împreună cu Dan Martac (fost rugby-st – n.a.) și Liviu Hosu (fost handbalist – n.a.), iar în viitor vom mai aduce antrenori.

PP: Apropos de echipa națională, România nu mai arată bine deloc. Tu la 21 de ani erai golghetera unui campionat mondial, acum ne bucurăm pentru simpla prezență, dacă vom fi la Campionatul Mondial.

CA: Cred că este un moment mai greu pe care-l traversăm, schimb de generații etc și sper să-l depășim cu bine și handbalul feminin și masculin să revină la nivelul de altădată.

PP: E clar că vorbim de mentalitate, tu și generația ta erați din altă fibră cum se spune. Ce le lipsește jucătoarelor de acum? E vorba de lipsă de încredere, de o pregătire necorespunzătoare?

CA: Sunt mai mulți factori însă, cred că dacă nu ai un plan, o strategie pe termen mediu și lung nu poți să ai rezultate de excepție decât întâmplător.

PP: Revenind la echipele de club, cele pe care le-ai antrenat tu au avut evoluții solide, au crescut etapă după etapă și totuși nicăieri nu ți s-a dat șansa să-ți faci treaba până la capăt, de ce? Unde se rupea firul colaborării? În urmă cu doi ani erai nominalizată între cele mai bune 5 antrenoare femei din Europa. Sincer, îți prevedeam o carieră cam ca a Anjei Andersen.

CA: Pentru mine aceea nominalizare mi-a confirmat că ceea ce fac este bine și m-a motivat și mai mult pentru a-mi îmbunătăți tehnicile de pregătire și pentru a mă perfecționa și mai mult (Master Coach), iar faptul că am început acest proiect nu înseamnă că am renunțat la ideea de a mai antrena echipe de Liga Națională, din contră sunt deschisă și pregătită în același timp pentru orice provocare. Ce face noi la Cluj și Gilău este pentru viitorul handbalului Clujean.

PP: Întrebarea de final: Ai avut o carieră fantastică, ai jucat la cele mai importante cluburi, ai câștiga trofee, erai un idol în Danemarca, în Franța, de ce nu ai rămas acolo? Vorbim de țări civilizate, în care meritele și valoarea îți erau recunoscute?

CA: Îmi pun și eu, periodic, această întrebare și răspunsul este mereu același, sunt româncă și la Cluj este casa mea, familia mea.

Îți mulțumesc și îți doresc mult succes!