PSD în roșu și verde. Plan pentru o stângă ecologistă unită (III)

Criza provocată de coronavirus a evidențiat nevoia consolidării politicilor publice incluzive și a unei mai juste distribuții a avuției națiunilor. Este o năzuinţă globală, de la care România nu se poate deroba în pofida încercării guvernului de dreapta actual de a impune şi costurile crizei celor oricum defavorizaţi. Împotriva politicilor dreptei de adâncire a inegalităților şi alocare nedreaptă a resurselor, principalul partid al stângii inițiază construcția unei platforme socio-politice, negociată cu celelalte formaţiuni de stânga, cu sindicatele şi cu partidele de mediu. Noul bloc astfel constituit se va angaja în formularea şi implementarea unui proiect politic modern, animat de responsabilitate socială, economică şi faţă de mediu şi care să pregătească victoria stângii la următoarele alegeri parlamentare şi prezidenţiale.

George Jiglău: Realitățile spațiului politic, o barieră în calea coagulării partidelor

”Ideile legate de „unirea” sau „coagularea” stângii nu sunt noi, așa cum nu sunt nici ideile similare legate de „dreapta”. După mine, astfel de discuții sunt sortite eșecului din start, pentru că ele se lovesc repede de realitățile spațiului politic.

Elementele care stau la baza dinamicilor din interiorul unui sistem de partide sunt complexe. Un sistem de partide trebuie să aproximeze, să coaguleze o realitate foarte complexă, din punct de vedere social, economic, demografic, geografic, cultural. În special în România, o țară mare, complicată, foarte diversă din perspectivele amintite. Un sistem de partide este, deci, în același timp un fel de modelare a realității, de reflecție a ei. În fața unei astfel de complexități, e în natura umană să încercăm să o simplificăm, mai ales atunci când vorbim de sisteme cu mai multe partide, sub auspiciile unui sistem electoral proporțional, așa cum e în România. Și alegătorii au această tendință atunci când resimt prea multă complexitate („prea multe partide, la ce ne trebuie atâtea, prea se ceartă, mai bine mai puține, mai coerente, mai bune”), și politicienii („suntem prea fragmentați, mereu coaliții, trebuie să ne unim pe stânga/dreapta”).

Aici apare însă o problemă, care ține de un exces de simplificare. În primul rând, folosirea terminologiei „stânga-dreapta” îi induce pe mulți în eroare și provoacă multă confuzie, deoarece ea forțează reducerea acestui spațiu complicat la o singură axă de competiție, pe care se încearcă înghesuirea tuturor temelor de competiție în raport cu care se poziționează partidele. O singură axă nu poate să ordoneze coerent și economia, și valorile sociale, și atitudinile față de diversitate, și elementele de identitate etc, sau elemente care apar pe agendă trecător, în funcție de context (de ex. atitudini pro sau anti-restricții în pandemie).

Fără să cădem din nou în prea multă complexitate și pentru a furniza totuși un instrument utilizabil, în politologie se folosește un spațiu bidimensional, cu o axă economică și o altă axă a valorilor sociale. Se creează astfel un spațiu împărțit în patru cadrane, care permite un pic mai multă flexibilitate atunci când încercăm să înțelegem pozițiile partidelor sau pe ale alegătorilor. Așa ne dăm seama, de exemplu, că PSD și un partid precum Demos (atât cât a încercat) sunt ambele mai intervenționiste în ce ține de economie (deci, să zicem, de „stânga”), dar la mare distanță când e vorba de valori sociale: PSD e un partid tradiționalist, conservator (mai ales în perioada Dragnea – Dăncilă), iar Demos, unul progresist. La fel, USR și PNL sunt mai degrabă propiață, însă PNL e un partid conservator, în timp ce USR și-a asumat o poziție mai progresistă.

În funcție de elementele de pe agendă, tipul de alianțe poate varia. De exemplu, la referendumul pentru familie, sau oricând apar elemente legate de valori pe agenda politică, PSD și PNL sunt mereu în alianță, iar USR e în partea cealaltă. Deci, orice discuție despre „stânga” și „dreapta” unificată e foarte greu de dus prea departe, pentru că își atinge repede limitele care provin din această suprasimplificare, după care mai intervin de regulă și alte orgolii politice. Putem avea alianțe de moment care să invoce astfel de idei sau putem avea decizii politice strategice, cum a fost fuziunea PDL-PNL, dar și acolo se vede până în ziua de azi că a fost o decizie care nu a venit natural.

Până la urmă, partidele care au succes sau rămân active la un nivel relevant pe termen lung sunt acolo pentru că răspund unor nevoi din societate, se bazează pe niște alegători, așa că nu înțeleg de ce e atât de des resimțită această nevoie de forțare a unor agregări în jurul unor cuvinte care sunt neclare pentru mulți sau au sens diferit chiar și între cei care le invocă.

În opinia mea, singurul element care poate stimula o agregare a partidelor în partide mai mari și mai puține e o schimbare de sistem electoral dinspre proporțional înspre majoritar. Dar nu cred că un astfel de sistem ar fi bun pentru România.”

George Jiglău este politolog, lector la Departamentul de Științe Politice din cadrul Fac. de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Univ. „Babeș-Bolyai”.