Votul vigilent

Istoria nu se repetă, dar emite avertismente.

Privind în urmă, vedem pericolul care ne ameninţă. O criză economică administrată în interesul celor avuţi, un preşedinte autoritar, un premier-preş, guvernul şi instituţiile statului obiedente dincolo de limitele legii.

Toate acestea primejdii care se prefigurează sunt pe cale să primească un nume după alegerile de duminică: regimul meu. Orice om cu memoria activă, raţional şi cu simţurile treze este menit să se opună consolidării unei asemenea ameninţări la adresa ordinii politice şi constituţionale.

Obsesia faţă de superioritatea personală a părut de la început o însuşire intrinsecă a preşedintelui. Încă de la acel „Ghinion” din prima campanie prezidenţială. Dacă voinţa de putere a preşedintelui nu s-a manifestat imediat, aceasta s-a întâmplat din felurite motive. A fost nevoie de timp ca el să-şi depăşească timiditatea şi tracul provincial şi să înveţe să profite de situaţiile prielnice pentru a-şi suprima rivalii. Iată-l acum pe domnul Iohannis pregătit să preia puterea întreagă.

Acele calităţi care au ajutat personajul Klaus Iohannis să-şi depăşească condiţia modestă şi să atingă unul din vârfurile politicii locale, să adune avere (aici e de lăudat perseverenţa, nu mijloacele folosite) şi să inspire admiraţie îndeajuns încât să fie ales preşedinte în condiţii foarte dificile, sunt acum deviate către un scop ostil intereselor celor care l-au învestit în funcţie.

Sub stăpânirea Iohannis a fost normalizată minciuna, batjocorirea Constituţiei, intimidarea oponenţilor politici, feudalizarea instituţiilor statului, toate acestea făptuite sub sloganul curăţirii neamului.

România normală, aşa cum o propune alegătorilor astăzi preşedintele, seamănă tot mai mult cu România unui singur om.

Aceia care nu îl mai cred pe preşedinte se întreabă ce e de făcut? Mai ales că nu e o situaţie nouă. Răspunsul corect vine dat întrebării de ce mai pe fiecare conducător român de stat, indiferent cât de modest intelectual ar fi, îl încearcă astfel de tentaţii autoritariste? Ce anume din funcţionarea societăţii îi predispune pe mulţi dintre conducătorii români să creadă în valoarea lor personală şi demiurgică dincolo de cea a poporului? Înainte şi fără a exclude desigur obligaţia de a le cere socoteală tiranilor prezumtivi, să examinăm dacă am făcut îndeajuns încât să-i descurajăm şi să-i protejăm de asemenea porniri nedemne.

În al doilea rând, să nu ne îngrijorăm peste măsură. E adevărat că domnul preşedinte este înzestrat cu unele din însuşirile unui prezumtiv conducător omnipotent: superioritatea de sine, abuzul de autoritate, intoleranţa la diversitate, incapacitatea de a purta o discuţie în contradictoriu şi o stimă de sine care îl ajută să persevereze în declaraţiile şi deciziile cele mai ridicole. De asemenea, contextul pare favorabil unei derive autoritariste.

Dar omului Iohannis îi lipseşte o trăsătură esenţială celui obligat să-i fie delegată puterea absolută prin vot: magnetismul.

Deşi probabil socoteşte că este iubit şi vorbele sale contează, cum altfel s-ar explica narcisismul oratoriilor lui zilnice, adevărul e că preşedintele este lipsit total de charismă şi de discurs. Fără aceste talente, chiar în eventualitatea că va ajunge să controleze mijloacele de comunicare, transformarea sa în omul providenţial şi adulat de mulţime nu este posibilă.

Au mai existat în vârful statului oportunişti care şi-au construit popularitatea exploatând momente istorice, tragice sau emoţionale, însă aceasta nu s-a dovedit o construcţie durabilă. Consultând trecutul, vedem că românii păstrează după 30 de ani anticorpi la totalitarism. Cu o excepţie, USL în 2012, toate guvernele postdecembriste au pierdut puterea după ce au organizat alegeri. Vigilenţa onestă a alegătorilor a împiedicat în trecut pietrificarea unor politici care se îndepărtau de sistemul controlului şi echilibrului puterilor în stat şi o poate face şi acum.

E posibil ca domnul preşedinte să nu ţină prea mult seama de rezultatul alegerilor – după cum a binevoit să ne comunice în avans – şi să-şi formeze un guvern de maximă obedienţă. E normal să gândească aşa aflându-se la cârma unui partid deja dresat pentru comportament la ordin. Există de asemenea temeri privind manipularea votului.

Toate acestea împing duminică spre un vot vigilent şi responsabil.

Doar parlamentul va putea îndrepta după alegeri calea greşită pe care a luat-o preşedintele. Cu cât parlamentul va fi populat cu oameni care se opun despotismului, cu atât vom fi mai siguri că nu o vom apuca pe acest drum. Avem nevoie în parlament de oameni care nu obişnuiesc să se supună, cu o carieră solidă şi independentă, care nu depind de stat, oameni cu realizări personale care să-i imunizeze la frică. Dacă îi va trece cuiva prin cap să dea foc parlamentului, e de preferat ca acolo să se afle oameni stăpâni pe sine care să nu ia partea incendiatorilor la prima vâlvătaie.

O vorbă veche americană spune că „tirania începe atunci când nu mai au loc alegeri anuale”. Dintr-o astfel de perspectivă, îngrijorarea e legitimă. Nu vom mai vedea alegeri decât în 2024, un interval suficient de lung pentru prăbuşirea ordinii (sau dezordinii) democratice. Din acest motiv, putem fi siguri că alegerile de duminică sunt un test pentru capacitatea noastră de a nu ne lăsa drepturile călcate în picioare.