Dragoș Damian, CEO Terapia SA: „Politicienilor nu le-a păsat de fabricile de medicamente din țară”

În ultimul deceniu, discuțiile despre industria farmaceutică au fost dintre cele mai controversate. Acuzată și până acum de interese oculte, momentul pandemiei a scos la iveală noi teorii conspiraționiste, care pun pe seama acestei industrii chiar răspândirea virusului. În același timp, aceeași criză a scos la iveală nevoia de medicamente, de cercetare, de descoperiri și soluții.

Punctual, industria farma din România s-a confruntat cu crize multiple, are un dezavantaj sistemic, n-a putut răspunde provocărilor create de pandemie și – peste toate acestea – nici nu a reușit să fie considerată „domeniu de importanță strategică”. Spre deosebire de industriile de gen din celelalte state foste comuniste, sectorul farmaceutic de la noi nu o duce bine.

În interviul de mai jos, am discutat cu Dragoș Damian, Chief Executive Office al companiei Terapia, despre acest domeniu problematic și, despre ce ar trebui făcut, pentru ca România să fie mai bine pregătită în viitor.

– Domnule Dragoș Damian, am văzut cu toții cum pandemia a readus în centrul conspirațiilor industria farmaceutică. Conspiraționiștii consideră că marii coloși farmaceutici, „Big Pharma”, au provocat această epidemie. Cu scopul de a vinde mai multe medicamente, de a se îmbogăți și a controla lumea , pe care oricum, „o controlau și înainte”. Ce se află în spatele acestei imagini, cum s-a creat ea? Există o oarecare lăcomie a industriei farmaceutice care a contribuit la această percepție?
– Cel mai bun răspuns adresat amatorilor de teorii conspiraționiste din medicină este că vor trăi cu 30 de ani mai mult față de cât ar fi trăit acum 100 de ani datorită evoluției științelor medicale – inclusiv datorită utilizării pe scară largă a medicamentelor – și că au fost eradicate și sunt prevenite boli infecto-contagioase, de etiologie virală, cum este Covid-19, datorită programelor de vaccinare. În mod particular, în ceea ce privește pandemia cauzată de SARS-CoV-2, asupra genezei căreia circulă un număr enorm de teorii foarte creative, răspunsul pe măsura inițiatorilor acestei variante este că dacă într-adevăr industria ar fi declanșat boala, atunci conspiraționiștii ar trebui să fie mulțumiți, pentru că producătorii care s-au mobilizat în ultimele 10 luni să pună pe piață un vaccin sau un tratament vor ieși în pierdere, deoarece au existat cheltuieli de peste 6 miliarde de dolari pentru dezvoltare, bani care nu vor fi recuperați niciodată din vânzarea medicamentului sau vaccinului.

– Pe de altă parte, în cazul special al României, criza sanitară a scos la iveală limitele sistemului, inclusiv ale fabricării în țară a medicamentelor necesare. De ce nu avem capacitatea de a produce aici medicamentele folosite în cazurile de Covid-19, de exemplu?
– Explicația imediată este că medicamentele recomandate în protocoalele de tratament (hidroxiclorochină, remdesivir, favipiravir, umifenovir, dexametazona, azitromicina, anticoagulante) nu au fost niciodată fabricate în România, pentru că nu a existat o astfel de cerere. De altfel, la nivel mondial, aceste medicamente au fost repoziționate anti-SARS CoV2, ele provenind din alte indicații, pentru că s-a observat că au efecte favorabile asupra pacienților. Nici în acest moment nu există un medicament țintit, despre care să se știe sigur că blochează virusul; toate moleculele menționate anterior, fie frânează evoluția bolii, fie reduc durata spitalizării sau atenuează gravitatea simptomelor directe și indirecte, dar nu există încă dovezi suficiente asupra efectului antiviral.

– Dincolo de aceste condiții generale, există și bariere legale sau de altă natură în fabricarea unor medicamente în România?
– Reglementările absurde din România, cu iz politicianisto-comunist: „Tovarăși, să avem cele mai mici prețuri pentru pacienți români!” au fost întotdeauna bariere în calea unei industrii capabile să fabrice pe plan local măcar medicamentele esențiale și cele destinate bolilor cronice. Câteva exemple. Până în 2007, adaosurile comerciale erau duble la medicamentele importate față de cele produse local. Sau protocoalele terapeutice și listele de medicamente decontate de stat erau făcute de persoane apropiate unor anumiți producători. După 2007, cele mai mari bariere au rămas cele legate de politica de prețuri și de suprataxare. Există și foarte multe practici de marketing de tip cartel ale unor importatori, sesizate începând din 2016 de către Consiliul Concurenței, dar care nu au fost corectate nici până în prezent. În general vorbind, politicienilor nu le-a păsat de fabricile de medicamente din țară.

– Dacă n-ar fi aceste bariere, compania dvs ar avea resursele financiare necesare să se doteze tehnic astfel încât să producă medicamentele necesare?
– Chiar și acum există două fabrici care investesc în extinderea liniilor de fabricație și altele două care fac analize financiare pentru a deschide hub-uri de producție și logistică care să deservească UE. Este o ironie, companiile țintesc România pentru a avea un capăt de pod pentru export în UE, fostele state din CSI și Orientul Mijlociu, dar nu sunt interesate să vândă în România.

– La noi s-au închis două fabrici (una dintre ele de vaccinuri) și a treia a fost vândută. Ce putea să facă statul român, ce soluții avea?
– Închiderea Institutului Cantacuzino a fost o eroare strategice colosală – trebuia lăsat să funcționeze sub condiționalitatea că remediază toate deficiențele. Fabrica din Sibiu care se vinde ar trebui cumpărată de statul român și transformată într-un hub de medicamente oncologice pentru export. Statul ar trebui să investească în Antibiotice Iași (unde este acționar minoritar) și s-o transforme în furnizor strategic de antibiotic pentru UE sau în fabricile de paracetamol din țară și să ceară UE să contracteze întreaga producție. Există foarte multe soluții, acum postpandemie, care pot fi finanțate de UE, dar necesită decizii strategice, care pot fi luate doar de specialiști cu viziune. Și cum spun de fiecare dată, discuțiile trebuie să se transforme în planuri de acțiuni și politici publice, și nu pierdute pe o foaie de hârtie într-un sertar.

– Credeți că industria farmaceutică ar trebui să fie măcar în parte în proprietate de stat ?
– Nu văd un motiv pentru care industria trebuie să fie parțial / total în proprietatea statului. Statul poate coabita foarte bine cu un agent economic privat, îi poate cere să fabrice medicamentul X sau medicamentul Y, și acesta o face, are un interes financiar. Cel mai bun exemplu este Ungaria, în care autoritățile au cerut producție de hidroxiclorochină sau de remdesivir, și doi producători privați s-au conformat. Nu trebuie să fiu în proprietatea statului că să îmi ceară să fabric, să spunem, paracetamol, iar eu să o fac, dacă primesc stimulul financiar adecvat.

– Acum avem această criză, epidemia, dar au mai fost crize de medicamente și înainte. De medicamente oncologice, pentru tiroidă etc. Cum se explică ele, cum se produc, de ce?
– Au fost și vor continua să existe crize ale medicamentelor ieftine în toată UE. O carte albă elaborată recent de o companie care face studii de piață arată că în cazul a 10 țări europene care au făcut parte din cercetare în orice moment există un deficit de cel puțin 2.000 de tipuri de medicamente. Într-o opinie pe care am scris-o în 2019 am arătat că criza se va agrava în următorii cinci ani și am dat trei motive generale pe care le-am detaliat:

1. Lipsa alinierii la nivelul UE a politicilor publice cu privire la medicamente;
2. Suprareglementări care s-au dovedit în timp inutile, păguboase, introduse fără perioade de tranziție sau întârzierea introducerii unor reglementări care să crească competitivitatea fabricilor din UE; și
3. Reglementări fără viziune pe termen lung și cu consecințe transnaționale luate la nivelul guvernelor statelor membre.
   Pandemia va face ca aceste crize să se acutizeze în afara unei alinieri a politicii medicamentului la nivel de UE, pentru că va exista tendința ca anumite țări să refuze să exporte, pentru a ține medicamentele pentru propriii cetățeni. Ne amintim ce s-a întâmplat în martie-aprilie, când țări precum Italia, Spania, Franța, aveau nevoie urgență de medicamente și țările care le aveau nu le-au dat.

– Dar cum stă industria farmaceutică în alte țări foste comuniste, cum a evoluat la alții?

– Toate țările din zona CEE au devenit forțe în industria farmaceutică: Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, au exporturi de 4-5 ori mai mari decât România și tehnologic au un avans de cel puțin 10 ani. Au avut guvernanți strategici, au știut că industria este necesară și au acordat stimulente pentru cercetare-dezvoltare, investiții, extindere tehnologică și exporturi.

– Au fost probleme de aprovizionare inclusiv cu materiale dezinfectate. De ce? Guvernul alocă suport pentru acest domeniu? În criza aceasta, fabricile de medicamente au fost ajutate de stat? Există vreun plan, o strategie de viitor în privința acestor fabrici care, presupun, ar trebui să fie de importanță strategică?
– Nu, nu și nu. Simplu. Fabricile de medicamente din țară nu sunt pe radarul autorităților. Cu o singură excepție, în 2016 când industria a fost aleasă în top 10 domenii strategice – după care, anul următor, a fost scoasă – nu a existat în ultimii 13 ani de când România este membră UE niciun plan de guvernare care să aibă în vedere fabricarea de medicamente.

– Ați fost invitat, ați luat parte la discuții pe această temă?
– Am avut o serie de contacte guvernamentale, încercăm să elaborăm un plan de acțiune. Am văzut un plan de guvernare al unui partid politic care are în vedere parteneriate cu producătorii de medicamente.
Să ne întoarcem puțin la prima întrebare. Nu credeți că ar trebui să vă preocupe imaginea aceasta de industrie profitoare pentru ca, în lupta cu politicienii și guvernele, să aveți de partea dvs și populația? Industriile farmaceutice la nivel planetar nu sunt privite cu simpatie sau ca sectoare care ar merita susținute.
Chiar dacă mulți nu vor fi de acord, este dovedit faptul că industria farmaceutică este una dintre cele mai reglementate industrii, și nu greșesc dacă spun că este cea mai autoreglementată, prin coduri de etică și proceduri uniforme. Cel mai bun exemplu este că toate contractele de sponsorizare sunt făcute publice, fie în rapoartele financiare ale companiilor, fie de către agențiile de control a medicamentului. Este adevărat, publicul a asistat la cazuri de practici îndoielnice între industrie și profesioniștii din domeniul sănătății și a fost de multe ori victima colaterală a bătăliilor între politicieni și industrie – așadar, are dreptate că și -a format o anumită opinie în anumite cazuri. Dar aceste cazuri au devenit tot mai rare și, există tot mai multă încredere în bune practici și bună guvernare. Mai mult, pandemia a schimbat multe optici, de toate părțile, industrie, autorități, public. Astăzi, în 2020, publicul vede că guvernele țărilor industrializate încep să lanseze parteneriate cu marile companii farmaceutice pentru dezvoltarea de tratament și vaccin anti-SARS-CoV-2.
Mai mult ca sigur că aceste parteneriate vor continua, pentru că după ce pandemia va trece, lumea va suferi în continuare de cancer, accidente cardiovasculare, diabet, boli neurodegenerative, boli infecțioase. Și eu revin la răspunsul la prima întrebare. Trăim astăzi cu 30 de ani mai mult decât acum 100 de ani, asta inclusiv datorită progreselor făcute în industria științelor vieții. Și avem motive să credem că vom trăi cu încă 30 de ani mai mult până în 2120, pentru că digitalizarea și noile tehnologii apărute în timpul pandemiei vor conduce la soluții terapeutice individualizate, care vor vindeca bolnavii, nu bolile.