De ce e virusul mai generos cu cei deja privilegiaţi? O întrebare pentru statul român

Suntem cu toţii egali în faţa virusului, spun autorităţile atunci când pretind să fim cu toţii la fel de responsabili în respectarea regulilor sanitare impuse. Dar ce se întâmplă dacă statul ne minte, dacă de fapt această egalitate nu există şi statul se face vinovat, în pandemie, de adâncirea discriminării sociale?

Încep involuntar să apară indicii în privinţafaptului că cei deja privilegiaţi se află într-o poziţie mai avantajoasă atunci când se confruntă cu virusul. Milionarul Gică Popescu, fost mare fotbalist, aflat la 52 de ani într-o bună condiţie fizică, a trecut printr-o formă moderată a bolii. A fost internat într-un spital covid unde, pentru că au apărut complicaţii la plămâni, i s-a administrat remdesivir. Ştim asta din spusele proprii, deoarece, aşa cum e normal, nu avem acces la dosarul său medical. Tot de la domnul Popescu aflăm şi că a trecut destul de uşor prin boală. În acest caz, administrarea remdesivirunui pacient care nu este într-o stare gravă poate ridica discuţii.

Remdesivir este un medicament foarte scump în Statele Unite şi rar în România. El a fost dezvoltat pentru altă maladie şi a fost aprobat în regim de urgenţă în terapia covid, după ce s-a constatat că reduce în medie cu 30 la sută perioada de vindecare a bolnavilor în stare gravă. Nu există studii care să-i confirme eficacitatea în alte stadii ale bolii, dar asta nu înseamnă că medicii nu-l pot prescrie, bazându-se pe experienţa proprie dobândită în pandemie.

Problema este că România nu are suficiente doze de remdesivir şi situaţia nu se va îmbunătăţi. La solicitarea preşedintelui, autorităţile medicale din SUA au antamat, la un preţ socotit scandalos de ridicat, aproapeîntreaga producţie din acest an a medicamentului brevetat de Gilead. Asta înseamnă că remdesivir se va găsi tot mai greu în România. Ce spune medicul Adrian Marinescu, de la Institutul Naţional de Boli Infecţioase „Matei Balş” din capitală. „Avem acum și remdesivir. Este adevărat că nu în cantitate atât de mare pe cum ne-am dori. Îl putem folosi doar în formele severe, dar nu avem suficient și pentru formele moderate, unde ar putea aduce beneficii mari. Dar problema aceasta o au chiar și americanii. Nici la ei nu există remdesivir pentru toți pacienții”, a explicat el pentru smartliving.ro.

Spre deosebire de Statele Unite, unde aprovizionarea cu remdesivir se îmbunătăţeşte, în România acest lucru nu se va întâmpla. Puşiîn faţa creşterii numărului de pacienţi internaţi la terapie intensivă şi a penuriei de remdesivir, decizia medicilor români de a prescrie medicamentul în forme medii de boală ar trebui să fie una riguros reglementată astfel încât să fie înlăturate suspiciunile că  statutul social al pacientului reprezintă un criteriu de administrare.

Îndrăgita cântăreaţă de muzică populară Irina Loghin a transmis zilele acestea că se întoarce pe scenă, la mai puţin de trei săptămâni după ce a fost depistată cu Covid-19. E o veste bună pentru toţi admiratorii. Dar şi pentru toţi vârstnicii care, pe bună dreptate, sunt printre cei mai îngrijoraţi în privinţa bolii. Irina Loghin are 81 de ani, e în categoria de risc. Însănătoşirea sa facilă este, din toate punctele de vedere, o veste minunată.

Chestiunea de interes public ar trebui aşadar să fie: cum se face că îndrăgita cântăreaţă a trecut, la vârsta ei, atât de uşor prin boală şi ce putem învăţa din asta pentru a-i ajuta şi pe alţii? E o întrebare cu răspuns dificil. Un aspect ne poate oferi totuşi un răspuns parţial. Din spusele doamnei Loghin aflăm că, deşi nu avea simptome, s-a testat din proprie iniţiativă pentru coronavirus (a treia oară) şi testul a ieşit pozitiv. A ajuns în spital în primele stadii ale bolii şiastfel tratamentele administrate rapid s-au dovedit eficiente. Depistarea incipientă a infecţiei, posibilă prin testări regulate, cu siguranţă a sprijinit o evoluţie favorabilă a bolii.

Gică Popescu şi Irina Loghin sunt oameni cărora statutul social le-a oferit un avantaj în înfruntarea cu virusul. Nu este un avantaj decisiv, alţi oameni din aceeaşi categorie socială au pierdut lupta. Ce să li se poată reproşa celor avuţi că fac tot ce le stă în putere să-şi extindă privilegiile şi în privinţa bolii? Vorba aceea, mai bine bogat şi sănătos decât sărac şi bolnav. Reproşurile sunt adresate celor care au misiunea să-i ajute pe cei din urmă şi nu o fac.

Ca măsură profilactică, pachetului de servicii medicale private decontate de firmă oferit multor angajaţi din multinaţionale i s-a adăugat procedura testării regulate pentru SARS CoV-2. Firmele îşi fac astfel datoria faţă de angajaţi, cu toate că aceştia sunt în majoritate tineri şi cu bună condiţie fizică. Acţiunea angajatorilor scoate în evidenţă pasivitatea statului, neputinţade a oferi statut egal în faţa bolii celor aflaţi într-o situaţie fizică sau economică precară. În contrast cu buna conduită privată, vinovăţiastatului se traduce în absenţa monitorizării prin sistemul public măcar a stării de sănătate a persoanelor vulnerabile, testarea covid şievaluarea lor periodică.

Peste tot în lume, pandemia expune suferinţacelor slabi. Nu doar în România, săracii şicategoriile defavorizate achită în mod disproporţionat nota de plată covid. Ca o notă particulară, virusul adânceşte diferenţele atât în interiorul ţării, cât şi în interiorul grupului de state din care România face parte. Un român infectat cu coronavirus este supus celui mai mare risc din Europa să-şi piardă viaţa. S-a spulberat iluzia întreţinută de stat că România se descurcă bine în pandemie. În ultimele luni, rata de mortalitate Covid-19 la suta de mii de locuitori este de două până la de 30 de ori mai mare în România decât în oricare alt stat european.  

Vina pentru această situaţie se împarte între problemele vechi şi noi ale sistemului medical şilipsa de educaţie sanitară a românilor, după cum atent analizează Oana Antonescu aicihttps://smartliving.ro/decese-prin-coronavirus-de-ce-se-moare-in-romania-mai-mult-decat-oriunde-in-europa/#ziarecom. Consecinţa este lăsarea de izbelişte de către stat tocmai a persoanelor cele mai vulnerabile, faptă care într-o altă stare decât de urgenţă sau de alertă ar aduce acuziţii de eugenie.

Pe fondul înmulţirii cazurilor de Covid-19, sunt tot mai mulţi cei care se tem că paturile de la terapie intensivă nu vor mai fi suficiente şi că medicii vor fi puşi în situaţia de a alege cine să trăiască şi cine nu. Se adaugă temerea că specificul cultural va uşura această alegere şi că selecţia se va face cinic între pacienţii cu stare şicei fără. Într-un context mult mai dramatic, sistemul medical s-ar întoarce astfel la metehnele de dinainte. Aceasta e primejdia pe termen lung, pandemia să treacă fără să lase moştenire reajustarea unor nedreptăţi cronice.

Dar dacă e adevărat că ne confruntăm cu cea mai mare provocare după cel de al doilea război mondial şi că trecutul e un ghid bun de urmat, atunci se întrăzereşte şi posibilitatea unor schimbări în bine. La fel ca războiul mondial, pandemia ar putea accelera implementarea unor ample reforme sociale. Asemenea soldaţilor şicivililor prinşi în conflagraţia mondială şi întorşiacasă în 1945, bătălia supravieţuitorilor covid s-ar putea da pentru un contract social reînnoit, mai just.