Jurnal din timpul epidemiei (9). Nu știm să vorbim

Greu de înțeles de ce a vrut ministrul Vela să comunice în mod exclusiv când chiar nu se pricepe. Felul dezastruos în care a vorbit ministrul aseară poate avea diverse cauze. Putea fi și obosit, de exemplu. Dar nici nu-l putem bănui de talent oratoric.

Ați avut ocazia să vedeți cu ochii voștri cam cu ce se luptă presa de 30 de ani încoace. Nu e de ieri. Miniștri, prim-miniștri, președinți, funcționari, profesori sau juriști, majoritatea se împotmolesc în propriile cuvinte, din care tu trebuie să traduci ce au vrut să spună. Chiar și legile și Constituția acestei țări sunt făcute de oameni cu gândire și vorbire încâlcite.

Cum să fie o țară lămurită de o vorbărie atât de încâlcită? Comunicarea publică de la noi parcă e făcută să te bage în beznă și nu să te scoată! Ați citit vreodată legile, Monitorul Oficial? Este un calvar.

Ordonanța militară comunicată aseară a trebuit să fie interpretată și răs-interpretată de public pentru public, fiecare înțelegând altceva. Iar cea mai mare contradicție în termeni a emis-o Arafat: „Recomandăm unele măsuri în timpul zilei, considerați-le ca și cum ar fi fost obligatorii.”

Să admitem că ai oameni la butoanele țării cu alte calități decât aceea de a se exprima impecabil în public. Dar atunci, recurgi la o echipă de comunicare formată din oameni specializați. Iar mesajul poate fi transmis de un purtător de cuvânt profesionist, în prezența miniștrilor responsabili, care pot răspunde la întrebări. Însă, comunicatul de bază să fie rostit clar și coerent de cineva obișnuit să facă asta.

Nu trebuie scuzat ministrul. De la el se așteptau vești importante aseară. Vești de care depind viețile oamenilor.

Dar trebuie să facem o analiză sinceră și să vedem că, în general, stăm prost, foarte prost, la capitolul comunicare. (Măcar de-ar fi singurul, numai că acum se vede cât de important e.)

Noi, românii, în general, nu știm să comunicăm. Ați observat asta? Cu rare excepții reușesc unii să se facă limpede și clar înțeleși și să și comunice conținut, adică, să aducă informații noi sau idei.

Deși vorbim mult, culmea, noi vorbim degeaba. Pe lângă subiect, într-o limbă aproximativă, sau dezlânat, incoerent, cea ce e și mai rău decât îndepărtarea de la ce era de spus.

De câte ori ne-am plictisit și n-am înțeles nimic la lecțiile de la școală? De câte ori nu era gata să adormim la cursurile de la facultate? De câte ori n-am picotit rușinați la biserică? De câte ori ați reținut ceva de la vernisaje? De câte ori n-ați plecat mai repede de la conferințe, pentru că nu mai rezistați plictiselii, iar dacă v-a întrebat cineva ce s-a vorbit acolo, să ridicați din umeri?

Apoi, televiziunile. Sau în primul rând, televiziunile. Acolo pare epicentrul haosului. Nu doar invitații, care de regulă se ceartă, spun lucruri prefabricate, indiferente la argumentele celorlalți, emit teorii care să le slujească doar propriile interesele și care nu aduc valoare discuției. Dar și moderatorii au apucat pe-o pantă a vulgarității și vorbăriei care amețește publicul, dar nu-l lămurește.

Cred că avem de-a face cu mai multe cauze, evident. Dar una dintre ele – îmi cer scuze că o spun – este chiar lipsa de cunoaștere exactă a ceea ce ai de spus. Te duci buimac în fața publicului, tu însuți nelămurit și vrei să-i lămurești pe alții. Apoi, avem o boală veche, aceea a impreciziei. Suntem evazivi de la natură. Vorbirea în dodii, vorbirea în doi peri. Ea te salvează de la responsabilitate. Te ajută să te sustragi.

Apoi, e vorba de minciună. În minciuni nu prea poți să fii coerent, este greu, pentru că uiți ce ai mințit ieri și te încurci în ele.

Soluția pragmatică ar fi cea folosită de americani. Ei predau retorica la școală, adică arta de a vorbi este materie în procesul de educație.