Involuția fiscală, o problemă românească. Suprataxarea muncii și a consumului și privilegierea capitalului

 

Vrem o țară ca afară pare să fie dezideratul central la societății civile, politicienilor și autorităților, însă economiștii politici atrag atenția că un astfel de stat cu bani și colectarea bună se ține, iar aici România pare să fie codașă, nu doar în raport cu media UE, ci în raport cu capacitatea de colectare a vecinilor din regiune. De exemplu, pe 2017, România colecta din impozite, taxe și contribuții, doar 25,7% din PIB, media zonei euro fiind de 41,4%, în Ungaria 38,2%, Bulgaria 29,4%, Croația 37,7%, Solvacia cu 33%, Polonia 34,9%, iar colecta Cehia 35,2%, pentru a da doar câteva exemple. În acest context, România se confruntă cu nevoi extreme din punct de vedere fiscal, mai ales dacă ținem cont că la nevoi comparabile, totalul veniturilor publice ca pondere din PIB înregistrează un nivel cu mult sub cel al țărilor Grupului de la Vișegrad. „Această situație generează presiuni în sensul de a derula politici fiscale prociclice, precum și un risc de incapacitate de plată pentru împrumuturile suverane și de cercuri vicioase de slăbire a capacității în cadrul reformelor structural“, explică Cornel Ban și Alexandra Rusu, în studiul lor din 2019, Pauperitate fiscală a României. Ce o explică și ce se (mai) poate face, Cornel Ban și Alexandra Rusu.

Studiul menționat investighează chiar cauzele resurselor bugetare limitate ale României, printr-o comparație cu capacitățile fiscale ale celorlalte țări din regiune și propune câteva reforme de remediere a acestei situații. Principalele cauze ale precarității fiscale, precum și reformele propuse în studiu sunt legate atât de capacitatea redusă a ANAF de a-și îndeplini funcția, precum și de subimpozitarea capitalului și gospodăriilor bogate. În acest sens, soluțiile propuse vizează capitalul și gospodăriile bogate. În ceea ce privește reformele, autorii propun reforma ANAF, evitarea erodării bazei de impozitare de către corporațiile multinaționale, luarea de măsuri severe cu privire la datoriile firmelor, valorificarea miracolului IT, creșterea capacității de conformare voluntară, îmbunătățirea transparenței datelor, îmbunătățirea raportării anuale de către ANAF, mărirea impozitului pe dividende, eliminarea scutirilor la tranzacțiile imobiliare și mărirea treptelor de impozitare la aceste tranzacții, impozitarea marelui capital, abordare mai agresivă a evitării plății impozitelor pe profit de către gospodăriile bogate și societățile comerciale.

Conform studiului, problema României din punct de vedere fiscal o reprezintă combinația de stat slab și relaxări fiscale, care vin pe fondul scăderii încasărilor statului, ceea ce a condamnat România la bugete tensionate, bunuri comune prost finanțate și chiar la riscuri de refinanțare a datoriei publice pe fondul crizelor financiare internaționale care vor veni, explică autorii.

Contradicții: creștere economică și involuție fiscală

Chiar dacă este firesc ca ratele de colectare ale țărilor în curs de dezvoltare și dependente de capital extern și intern să fie mai scăzute, e nefiresc ca aceste începuturi clare de revenire (creștere PIB, creșterea a salariilor și veniturilor, creștere economică) să coexiste cu o involuție în plan fiscal, resursele aflate la dispoziția societății prin intermediul statului român reducându-se în raport cu PIB-ul . Totuși, atenționează autorii, există țări în curs de dezvoltare cu un profil similar României și care, totuși, se descurcă mult mai bine, România regăsindu-se în clasament sub nivelul tuturor omologilor săi regionali.

În ceea ce privește baza colectării, din păcate, statul român se bazează în mod covârșitor pe impozitarea consumului și a muncii, favorizând astfel plătitorii de impozite pe capital și proprietate. Acest lucru reiese atât din legi, cât și din modul în care se alege ținta efortului de a colecta. „În perioada 2004 – 2016, impozitele pe capital și proprietate au reprezentat între 10 și 12,5% din PIB, în timp ce impozitele pe venitul corporațiilor, în aceeași perioadă, au reprezentat între 2 și 3,2 % din PIB“, conform studiului citat.

România colectează o parte semnificativă din venituri din impozite pe consum (26 % din totalul veniturilor fiscale) și din contribuții de asigurări sociale (31% din totalul veniturilor fiscale). În ceea ce privește impozitul pe venitul persoanelor fizice și proprietate, randamentul colectării veniturilor în România este de aproximativ jumătate din cel înregistrat în țările avansate din Europa. Cu toate acestea, România colectează mai puțin decât vecinii din UE din impozite directe pe veniturile persoanelor fizice și pe profitul societăților comerciale.

Privilegiile capitalului

Conform studiului, dacă există un element privilegiat și suprascutit de stat, atunci acesta este chiar capitalul, care a beneficiat de o mulțime de relaxări fiscale, precum scutiri la câștigurile de capital realizate de nerezidenți, scăderi semnificative aplicate impozitului pe dividende pentru toți acționarii (de la 16 % la 5%), dar și impozitelor pe clădirile rezidențiale ale societăților comerciale, deduceri pentru investiții în active, scutire de impozit pentru profitul reinvestit, scutiri privind plata obligatorie a contribuției de sănătate pentru persoanele care obțin venituri din investiții (dividende, dobânzi). Impozitele pe capital percepute la valoarea netă sau la valoarea activelor deținute sau transferate sub formă de moșteniri sau cadouri sunt în general la un nivel redus la nivelul UE (în medie 0,3% din PIB), dar și acestea sunt inexistente în țările baltice și în România. Capitalul e privilegiat de fisc în tot Estul, dar în România și zona baltică situația este relativ extremă în ceea ce privește aceste privilegii.

În final, trebuie spus și că „în ultimii ani s-a încercat o oarecare reducere a acestui dezechilibru între muncă, consum și capital în distribuția poverii fiscale prin: (a) renunțarea la rata TVA ridicată, stabilită la 24 la sută, în favoarea unei TVA mai scăzute (19 la sută) și diferențiate în mod progresiv (mai scăzută pentru alimente, apă, cărți, medicamente), (b) creșterea deducerilor personale pentru persoanele încadrate în muncă cu salariul minim și (c) un impozit pe profit progresiv aplicat microîntreprinderilor, în funcție de numărul de angajați ai acestora. Per total, însă, aceste reforme nu au reușit să schimbe semnificativ raportul între cele trei tipuri de plătitori de taxe“, explică Cornel Ban și Alexandra Rusu.