Fecioara, Pruncul şi ardelenii. Scurt îndrumar de deosebiri dogmatice

Fecioara Maria cu pruncul, pe fațada Bisericii Calvaria din Mănăștur

15 august este pentru ortodocşi ziua Adormirii Maicii Domnului, iar pentru catolici a Înălţării Fecioarei Maria, când se celebrează „moartea” şi înălţarea ei cu trupul la cer. Deosebirile din titulatură nu îi par semnificative unui neiniţiat. Dar ele subliniază dezbinarea existentă în bisericile creştine referitoare la Sfânta Fecioară Maria.

Doctrina despre Sfânta Fecioară este una dintre doctrinele controversate ale creştinismului. Spaţiul transilvan, un spaţiu cu mare diversitate confesională, a trăit sângeros aceste controverse.Sub stindardul Fecioarei, în Transilvania, s-au purtat bătălii în războaiele religioase ale Contrareformei. După ce ecoul lor s-a stins, protestanţii şi neoprotestanţii, în grade diferite, au abandonat cultul Fecioarei. Luteranii îi conferă mamei lui Hristos un statut însemnat şi deosebită consideraţie, dar fără a-i aduce închinare. În schimb, neoprotestanţii îi ignoră locul în lucrarea lui Dumnezeu. Doar credincioşii marilor biserici, catolicii şi ortodocşii, sunt uniţi în venerarea Fecioarei şi îi datorează închinare. Cu toate acestea, sunt diferenţe încă ireconciliabile între învăţăturile celor două biserici privind pe Fecioara Maria.

Pentru a evidenţia deosebirile dintre mariologia ortodoxă şi cea catolică, precum şi semnificaţiile care stau la baza acestor deosebiri, vom urma îndrumările din textul părintelui preot Dumitru Stăniloaie „Învăţătura despre Maica Domnului la ortodocşi şi catolici”,text publicat la scurt timp după proclamarea, la 1 decembrie 1950,de către Papa Pius al XII-lea a dogmei înălţării Fecioarei Maria cu trupul la cer. Acel decret papal a adăugat un element de deosebire între doctrinele celor două Biserici ale lui Christos. Devoţiunea mariană a apărut în Răsărit, după sinodul de la Efes, s-a răspândit în Apus şi a fost un subiect care peste 1000 de ani n-a fost unul de dezbinare. Doar în ultimele două secole, în parte din considerente de utilitate politică, Roma a dezvoltat o învăţătură proprie despre Fecioara Maria, deosebită de învăţăturile păstrate de Biserica Răsăritului.

După cum aminteşte părintele Stăniloaie, unul din marii teologi ai secolului trecut, elementele comune ale dogmei mariologiei ortodoxe şi catolice sunt pururea fecioarei Maria, calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu şi cinstirea ei mai presus de toţi sfinţii şi îngerii, aşa cum au fost ele stipulate în anii de început ai bisericii. Deosebirile din învăţătura ortodoxă şi cea catolică sunt de dată mai recentă. De-a lungul secolelor, doctrina despre Sfânta Fecioară a evoluat foarte mult, mai ales în zona teologiei catolice. În anul 1854, Papa Pius al IX-lea a proclamat ca doctrină oficială a Bisericii Romano-Catolice „neprihănita zămislire” sau „conceptia imaculata” despre care se afirma că „Maica Domnului a fost fără de păcat încă din prima clipă a conceperii ei”, fiind neatinsă nici măcar de păcatul originar. Proclamaţia pontifului apusean era în ton cu tendinţele vremii. Era o perioadă când curentul romantic dezvoltat în literatură şi arte ca o revoltă împotriva raţionalismului secolului al XVIII-lea ajuta o revenire a papalităţii şi a sentimentului religios. Imaginea Fecioarei cadra curentului romantic şi papalitatea îi acorda maxima reverenţă. De atunci înainte, doctrina despre neprihănirea originară a Fecioarei e parte a dogmei Bisericii Romano-Catolice pe care fiecare trebuie să o creadă pentru a fi mântuit.

Foto: Dan Bodea

Dar ortodocşii, cu toată preţuirea, nu sunt de acord că Maica Domnului s-a născut eliberată de păcatul originar şi, ca atare, ea a fost mântuită înainte de Hristos. Pentru părintele Stăniloaie, „imaculata concepţie pune de la începutul existenţei ei pe Fecioară într-o paralelă, într-o egalitate cu Iisus… Catolicii, scoţând pe Maria de sub legea naşterii cu păcatul strămoşesc, o scot şi de sub necesitatea de a se mântui prin Iisus Hristos. Ea s-a mântuit înainte de a veni pe lume Fiul lui Dumnezeu”. Aceasta este o învăţătură respinsă de Biserica Ortodoxă. După tradiţia răsăriteană,păcatul este ontologic şi nimeni nu se naşte fără păcat. „Fecioara Maria, spune părintele Stăniloaie, a fost îmbogăţită cu harul cel mai bogat, în gradul suprem. Mai mult decât Moise, Ilie, Ioan Botezătorul. Dar totuşi nu cu harul care şterge pata păcatului strămoşesc.” Teologii ortodocşi rămân solidari dogmei că mântuirea şi ştergerea păcatului originar sunt posibile doar prin Hristos.

Peste aproape o sută de ani, un alt Pius a adăugat catolicismului o dezvoltare doctrinară, în continuarea naşterii imaculate, cu care ortodocşii nu sunt foarte confortabili. În 1950, Papa Pius al XII-lea a definit ca dogmă relevată de Dumnezeu adevărul că Fecioara Maria s-a înălţat cu trupul la cer. Tocmai pentru că „umbra păcatului nu a întunecat nici măcar o singură clipă frumuseţea sufletului său”, Sfânta Maria nu a trebuit să aştepte sfârşitul timpului, aşa cum aşteaptă toate făpturile, „spre a se bucura şi cu trupul de darul Răscumpărării”, scrie în argumentarea papală.  În completarea imaculatei concepţii, dogma înălţării Fecioarei cu trupul la cer apropie şi mai mult natura acesteia de marea taină a dumnezeirii. După ce a fost proclamată dogma înălţării, destui teologi catolici consideră că Sfânta Fecioară Maria este, prin adopţie, membră a Sfintei Treimi.

Dar, tocmai „tendinţa de-a paraleliza pe Fecioara Maria cu Iisus Hristos şi de a-i atribui un rol oarecum coordonat cu al Lui în mântuirea lumii, ca şi tendinţa de-a autonomiza pe Maica Domnului de dumnezeescul ei Fiu, de-a scoate evenimentele vieţii ei din lumina Lui” deosebesc mariologia catolică de cea ortodoxă, scrie părintele Stăniloaie. El menţionează că Biserica Ortodoxă crede în înălţarea Fecioarei cu trupul la cer, dar n-a purces la formularea acestei învăţături, precum catolicii, deoarece această învăţătură este o „taină” şi trebuie „cinstită cu o respectuoasă discreţie”. Ortodocşii, prin scrierile părintelui Stăniloaie, văd în dogma catolicilor „o simplificare raţionalistă a unei învăţături a cărei tainică complexitate e apărată mai bine prin afirmarea ei generală, nedefinită într-o formulare, care în mod necesar trebuie să fie unilaterală”. Asta nu înseamnă, mai spune părintele, că ortodocşii contestă adevărul exprimat prin ea.

Într-un rezumat profan al rândurilor de mai sus, putem concluziona că, în tradiţia romano-catolică, Sfanta Fecioară Maria este considerată ca ocupând o poziţie aproape de egalitate cu cea a Fiului ei. Spre deosebire de tendinţele acestea, după cum spune părintele Stăniloaie, „tendinţele mariologiei ortodoxe sunt de-a privi pe Maica Domnului ca primindu-şi toată slava de la dumnezeiescul ei Fiu împreună cu ansamblul făpturilor din cosmos”. Continuând în cheie laică, sezisăm că, dacă se va dezvolta o mişcare feministă în interiorul religiei, ea ar milita pentru recunoaşterea naturii divine a Fecioarei Maria, pe linia tendinţelor aparente din doctrina catolică. Să ne amintim şi că firea dumnezeiască a lui Hristos a fost definitiv introdusă ca dogmă după înfrângerea arianismului în câteva sinoade de mare însemnătate pentru creştinătate. Catolicismul e o doctrină cu mai multă vitalitate, mai deschisă dezvoltărilor dogmatice. Pe de altă parte, forţa bisericilor răsăritene şi succesul lor relativ cu al surorii din Apus constă tocmai în păstrarea cu rigurozitate a tradiţiei. Apropiind-o de Sfânta Treime, catolicii îi conferă Fecioarei un loc de maximă reverenţă în ierarhia cerească. Insistând să păstreze şi natura ei pământeană, ortodocşii dovedesc Maicii Domnului o loialitate plină de afecţiune. Greco-catolicismul, ca un spaţiu de confluenţă, păstrează deocamdată libertatea de alege între cele două abordări dogmatice.

Distribuie:

Postaţi un comentariu