Despre Coduri și alți demoni ai justiției, interviu cu avocatul și lectorul universitar Daniel Nițu

În drept, pe tărâmul dictonului „unde-i lege nu-i tocmeală“, niciodată scopul nu scuză mijloacele, iar mijloacele sunt clar stabilite de codurile de procedură. Problemele apar mai ales atunci când, sub presiunea timpul și a schimbărilor, codurile însele trebuie aliniate la noi realități, iar în astfel de perioade, politicul a fost adesea tentat să influențeze legile ce vor guverna peste cârmuitori și cetățeni deopotrivă. De cealaltă parte, nici în interiorul sistemului de justiție nu e doar armonie și bună înțelegere, ci și instituții cu agende proprii, oameni cu ambiții mai mari decât propria pregătire profesională, oameni ai sistemului, oamenii lor, dar și profesioniști dedicați dreptului și respectării legii. La drept vorbind, într-un climat politic în care forțe opuse ocupă funcții diferite ale statului, nici juridicul nu rămâne imun la bătălia pentru sfere de influență. Pentru a înțelege mai bine aceste complicații, dar și despre relația dintre lege și politică, despre coduri, abuz în serviciu, complicațiile interne ale sistemului de justiție și despre multe altele am stat de vorbă cu avocatul și lectorul universitar de la Facultatea de Drept din cadrul UBB, Daniel Nițu. În opinia sa, individul e măsura lucrurilor și în drept, ca peste tot, așadar, mai multă responsabilitate și curaj din partea celor care au făcut din slujirea legii o meserie, că de restul se va ocupa Legea însăși.

Domnule Daniel Nițu, de ce ceartă lumea pe aceste coduri de legi? Ce vor schimbe?

Ar trebui să mergem puțin în spate pentru a înțelege despre ce e vorba cu aceste coduri. Codurile au început să se schimbe în 2006, atunci când era Monica Macovei ministru. Atunci s-au făcut comisii de cod penal, de procedură penală, cod civil, cod de procedură civilă, deoarece codurile erau vetuste, literalmente, civilul și codul de procedură civilă erau de pe vremea lui Cuza, din 1865. Funcționa, dar era chiar codul lui Cuza. În penal, codul era din 1968-1969, scris de profesorul Vintilă Dongoroz. Funcțional, dar de foarte mulți blamat, fiindcă a fost adoptat sub regimul comunist. Pentru a aduce la zi aceste coduri s-au format aceste comisii, care aveau două scopuri: la penal și procedură penală să scăpăm de influența sovietică, la civil și procedură civilă chiar să le actualizăm, fiindcă erau din 1865, puternic influențate de sistemul francofon. Pentru îndeplinirea acestor scopuri, s-au format aceste comisii cu cadre din hexagon (Universitățile din București, Cluj, Iași, Timișoara, Sibiu, Craiova) și magistrați.

La civil, fiind primul Cod nou, au fost la început unele diferențe de abordare, însă în timp s-au omogenizat (intervenţia instanţei supreme, a Curţii Constituţionale, modificări legislative pe parcurs etc.). La penal și la procedură penală a fost altceva. Inițial s-a făcut comisia de cod penal și tot timpul președinte a fost profesorul Străteanu, dar în comisia aceea s-au schimbat mai mulți membri. S-a adoptat codul penal, iar apoi s-a trecut la codul de procedură penală, iar acolo a durat mai mult, fiindcă au tot fost schimbări atât la nivelul sistemului, cât și la nivelul oamenilor implicați. Știu asta fiindcă în 2010 chiar am lucrat în cadrul acestor comisii, la Ministerul de Justiție, 6 luni. Am fost detașat în comisia care a redactat proiectul legii nr. 287/2012, ce a avut ca scop să pună în aplicare noul cod penal, adică trebuia să facă legătură între codul penal și toată legislația din România. În paralel cu noi, lucra și comisia de procedură penală. Această comisie când redacta codul se raporta la ce aveam noi scris pe penal din punct de vedere material, fiindcă procedura doar îmbracă în formă acest fond material. Problema este că atunci când a plecat codul și legea noastră, de la comisia de tehnocrați în Parlament, acolo s-au făcut modificări. Unele cu intenție, altele cu greșeli, unele bune, altele mai puțin. Cei de la procedură penală au lucrat pe un cod penal care a fost publicat în Monitorul Oficial într-o altă formă. Câteva chestii mult hulite acum, nu au plecat așa de la comisii, au fost modificate în Parlament: efectul circumstanțelor agravante, sporul acela la concurs, astea s-au modificat în Parlament, când culoarea politică nu era mult diferită. Domnul Ponta – sper să țin minte – era președintele comisiei juridice din Parlament. Pe procedură penală s-a format ulterior o comisie foarte eterogenă pentru punerea în aplicare a codului respectiv. Acolo era nevoie de multe dispoziții tranzitorii, care să pregătească intrarea în vigoare a noului cod.

Așadar, fiecare cod este dublat de codul de procedură aferent domeniul vizat.

Da, și fiecare dintre ele are o lege care gestionează cum va produce efecte odată ce noul cod intră în vigoare. Codul penal – partea generală – nu țintește infracțiuni particulare, ci tot domeniul penal. La fel, Codul de procedură penală, partea generală care reglementează arhitectura procesului penal. Așa că au trebuit două legi noi, care să gestioneze întâlnirea dintre codul penal vechi și cel nou, dintre codul de procedură vechi și cel nou, fiindcă au fost multe schimbări. Cei de la codul de procedură penală s-au raportat la codul existent deja, cu toate modificările făcute de parlament, dar deja la acel moment nu mai corespundeau câteva chestiuni. Plecând de aici, pot să spun că în codurile noi au existat niște discrepanțe. Mai mult, ca să vă dau un exemplu, pe codul de procedură penală, comisia care a lucrat inițial la cod avea o preferință pentru sistemul de common law, acela englezesc. Ea a inventat această cameră preliminară, văzută ca o procedură de filtru în care să fie curățate diferite probleme, iar apoi să se treacă direct la judecarea pe fond a cauzei. Modelul era Curtea Penală Internațională care funcționează ca atare, iar dacă ei pot gestiona o sută și ceva de sisteme, teoretic, am fi putut și noi funcționa. Cei din comisia asta inițială credeau că pe fond va fi o discuție, că judecătorul va identifica vinovăția infractorului, iar apoi se va da termen pentru așa-numita sentencing, în care judecătorul vine și stabilește pedeapsa. Aici se pot face discuții strict doar în raport cu pedeapsa, nu legat de alte aspecte. Nu s-a ajuns la chestiunea aceasta. Am rămas ca înainte. Judecătorul stabilește vinovăția și pedeapsa, deodată. Chestiuni care erau și trebuiau făcute în această fază nu au mai avut loc și au condus la posibile incompatibilități ale judecătorului, la acuzații de părtinire, etc., un talmeș-balmeș.

Ce efecte legale și politice a avut această situație?

Această situație a putut foarte bine să fie valorificată de Curtea Constituțională care, inițal sesizată fiind, a început să corecteze câteva chestiuni. Dar, între timp, Curtea Constituțională și-a dezvoltat o anumită preferință, să vină și asasineze literalmente codul de procedură penală. Chestiuni care erau aproape copy-paste după codul din 1969 și care niciodată nu au pus probleme, acum, în 2014 și 2015 erau problematice, iar asta fără legătură cu vreun partizant politic al Curții. Încă nu am ajuns la ce se întâmplă de curând. Mai nou, Curtea Constituțională și-a dezvoltat această apetență de legiutor pozitiv, vine și spune soluția legislativă care e acolo nu e bună, fiindcă lipsește ceva. Ei n-ar trebui să vină să sancționeze o omisiune, nu pot veni să completeze. Ei pot eventual spune că ceva existent este negativ, neconstituțional, ca legiutor negativ. De exemplu, ei nu pot să spună că nu este în regulă abuzul în serviciu, dar nu pot să spună cum trebuie să fie abuzul în serviciu. Ei vin și își asumă tot mai mult prerogative de legiuitor pozitiv. E incorect – cel puțin în opinia mea – raportându-ne la Constituție și la propria lor lege de organizare. Curtea vine și critică pe fond niște texte, fără legătură cu textul constituțional, dar n-ai cale de atac contra deciziei Curții.

Recent a apărut această horă cu completurile nelegale de judecată, cu protocoalele cu intervenția SRI-ului, tot mai multe excepții. Cred că au existat niște abuzuri în practica noastră recentă, dar cred că ar fi trebuit să se meargă punctul cu controale la unitățile teritoriale unde sunt nereguli, acolo să se rezolve problema. Noi am generalizat-o, iar cei mai mulți magistrați nu au treabă cu dosarele e corupție, cu DNA-ul. Ei își fac treaba, sunt oameni tineri, echidistanți și practic s-a venit peste ei ca un tăvălug.

Ce înseamnă asta, ce fel de raporturi există între Curtea Constituțională și puterea politică?

Eu cred că CC are propria sa agendă, dorindu-și să fie ea cea care gestionează balanța raporturilor de putere. Apoi, revenim la tipologia oamenilor și cum au ajuns la CC, pe filiera prezidențială sau cea a parlamentului.

 

Vorbiți de abuzuri. Ce fel de abuzuri?

Păi să zicem că anchetezi o persoană și știi că este vinovată, dar asta nu scuză mijloacele de a încălca procedura. Ea este obligatorie, trebuie respectată. Nu pui presiune pe martori, nu faci compromisuri și înțelegeri oculte, Codul de procedură e clar și trebuie aplicat. Scopul – eventuala tragere la răspundere penală a unor persoane vinovate – NU scuză mijloacele. Iar procedura a fost încălcată, dar în cazuri particulare, nu trebuie să generalizăm. Aici ne-am concentrat pe două servicii cu probleme, dar am uitat că avem majoritatea parchetelor care funcționează bine. Plecând de la aceste abuzuri, s-a dat apă la moară pentru ideea că codurile sunt greșite, că magistrații nu vor să răspundă, că e o problemă generală și asta a servit unor interese.

Cum a ajuns toată această situație o chestiune cu atâtea mize și conotații politice?

Curtea a venit cu o abordare de multe ori foarte în favoarea unor inculpați. Că e politică sau nu, nu știu, dar cert e ca a funcționat și în favoarea unor dosare politice. Părerea mea este că Curtea este prea conștientă de importanța ei. Și în cele două-trei conflicte în care a intrat cu Înalta Curte, CC a câștigat, motiv pentru care Înalta Curte, care deși are și ea competențe să dea niște dezlegări de drept, mai nou, efectiv nu mai intră peste decizia Curții Constituționale. Aceasta are și o decizie dată în care zice că interpretarea dată de Înalta Curte este neconstituțională. Toate deciziile au culminat cu completurile, cu niște texte neclare care au fost complicate cu regulamentul Înaltei Curți. S-a ajuns în situația în care judecătorul de rând să fie între ciocan și nicovală, iar dacă nu respectă decizia Curții Constituționale este sancționat disciplinar. Pe de altă parte, lor li se pare că decizia ar sta altfel. Acum suntem în această situație complicată… În acest context, cei de la Tribunalul Bihor, într-o cauză în care sunt avocat (mai multe puteți citi aici) au sesizat Curtea de Justiție Europeană pentru a întreba dacă este în regulă această imixtiune a Curții Constituționale asupra magistraților. Curtea Constituțională se implică prea mult și asumă în considerente și explicații ce trebuie să facă judecătorul, iar ei nu ar trebui să facă asta.

Și ce e de făcut în această situație?

Greul îl duc procurorii și judecătorii. Curtea vine și spune exact ce să facă și cum trebuie să facă, iar în aceste condiții, au început să apară aceste sesizări ale judecătorilor, pentru a vedea măcar ce ne spune Curtea Europeană de Justiție (CJUE). Dacă va spune că este în regulă, atunci așa rămâne. Noi și bulgarii avem un mecanism, MCV, și este de văzut dacă nu cumva Curtea Constituțională încalcă și aceste prevederi. Probabil că se va pleca cu această cauză chiar la Luxemburg. Și aici e complicat, fiindcă judecătorul care și-a asumat aceste lucruri riscă niște lucruri. El și-a asumat o întrebare la Curtea de Justiție Europeană referitor la acțiunile Curții Constituționale.

A mai făcut cineva asta?

Da, poate puțin a fost exagerat. Pentru a se vedea că problema este sistemică au plecat vreo patru sau cinci întrebări într-o săptămână de la mai multe instanțe. S-au mobilizat mai ales cele din zona Gorj, Craiova, Târgu Jiu. A pus și Înalta Curte vreo două întrebări. Au pus întrebări și Oradea și Timișoara, iar cel mai probabil aceste întrebări vor fi reunite.

Mă refer și la alte țări. Mai sunt astfel de situații cu Curțile Constituționale din alte țări?

Chiar așa nu, dar s-a mai întâmplat. Dacă vă uitați puțin peste harta Europei, noi tindem foarte mult către situația Ungariei și a Poloniei la capitolul modificări ale sistemului de justiție, care nu dau prea bine. Și toate vin pe un fond politic naționalist, cu discursul că europenii ne impun nouă lucruri și etc, cum era înainte discursul cu rușii cu călcâiul pe capul nostru. Aceste discursuri prin foarte bine, mai ales la publicul foarte needucat. Nouă ne plac toate avantajele Europei, dar nu prea vrem să ne asumăm și responsabilitățile care decurg de aici. Judecătorii noștri s-au luat puțin după Polonia, fiindcă acolo s-a întâmplat ceva anul trecut. Pentru a scăpa de Înalta lor Curte de Justiție, fiindcă aceasta era un ghimpe în calea politicului, au dat o lege prin care au scăzut vârsta de pensionare cu vreo cinci ani. În aceste condiții, cam 90% dintre judecători au fost pensionați a doua zi. Atunci acești judecători au atacat ei la Curtea de Justiție Europeană această lege, iar Comisia Europeană și Curtea de Justiție au fost foarte dure în reacție, practic au suspendat hotărârea prin care se scădea vârsta pensionării cu cinci ani, fiindcă încălca regulile europene. Vedem, așadar, că Polonia a servit ca model pentru judecătorii de la CC din România. Eu rămân sceptic în legătură cu acest demers, fiindcă nu cred ca CJUE va da o decizie similară și în cazul României. La noi lucrurile sunt mai nuanțate, nu e ca în Polonia.

Acum, referitor la ce se discută cu activarea articolului 7, care va duce la un blocaj pentru noi, asta e maximul ce pot să facă până când chiar ne vor da sancțiuni directe. Dar acum situația s-a modificat. Trebuie să înțelegeți că toate aceste modificări au fost făcute punctual pentru câteva persoane, oameni politici cu interese, fiindcă s-a umblat destul de mult la sistem. Ideea este că a convenit multora, fiindcă mulți știau că au probleme.

În acest context, care sunt părțile acestei situații tensionate?

Cei aflați la guvernare au profitat de faptul că pe Codul de procedură penală erau niște scăpări, care ar fi putut fi corectate prin practică. Aceste scăpări au fost corectate prin Ordonanțe de Urgență, fiindcă în unele cazuri chiar trebuia intervenit rapid. Acum, cei de la guvernare se apără spunând că și cabinetul tehnocrat a intervenit cu OUG, dar situația nu este deloc aceeași. Ordonanța 13 urma să radă abuzul din serviciu, ăsta e adevărul. S-a abrogat, dar a rămas în vigoarea decizia CC care ciuntește parțial abuzul în serviciu… Este abuz în serviciu numai dacă norma încălcată este reglementată într-un act normativ. În cele mai multe cazuri se încalcă o normă internă, care de cele mai multe ori face referire la fișa postului, iar aceasta la regulamentul intern. Și atunci foarte multe dintre abuzuri s-au dus… Abuzurile există în măsura în care, surprinzător, găsești și un text de lege unde apare chestia asta. De exemplu, la funcționarii publici există o lege prin care aceștia sunt obligați să respecte legea în activitatea lor, iar cu asta i-au prins pe mulți. E un text general care a rezistat cât de cât…

 

Stați puțin, noi nu avem o lege clară care să reglementeze abuzul în serviciu? Nu avem o lege care să spună ce trebuie făcut pentru fiecare caz în parte?

Păi de aici a plecat totul. Pentru că nu se poate da o lege pentru fiecare caz în parte, ci ai nevoie de o normă care să activeze general. Abuzul în serviciu e dpdv legal neîndeplinirea unor activități legate de serviciu. Avem nevoie de o lege sau de o ordonanță de urgență pentru a condamna pe cineva de abuz în serviciu. Însă de cele mai multe ori, oamenii încalcă fișa postului și regulamentul de funcționare intern, nici vorbă de lege sau ordonanță. Problemele astea cu legea abuzului există de 20 de ani. Odată ce s-au apucat de această lege s-a deschis practic o cutie a Pandorei și a început practic toată tevatura asta cu ordonanțele de urgență. OUG 13 măcar mergea țintit pe infracțiunea de abuz, însă OUG 7 viza mai mult de atât… Oricum, se pune foarte multă presiune pe oamenii din sistemul de justiție, iar piața și protestatarii sunt adesea depășiți de complexitatea și tehnicitatea spețelor legale pentru a putea fi cu adevărat eficiente.

Înainte de toate povestea asta, magistrații au fost foarte vocali, iar la această situație o anumită parte a puterii politice a răspuns cu practici menite să le pună bețe în roate și să-i dezbine. Au și încercat să-i ademenească. S-a scăzut vârsta de pensionare de la 25 la 20 de muncă în câmpul activității. Cum e să te pensionezi la 40 de ani, cu o pensie care e de 85% din ultimul salariu brut?! Mulți s-au lăsat convinși de asta… Apoi, s-au făcut schimbări și la Institutul Național de Magistratură. Până acum, acolo era un examen greu, iar apoi se studia timp de doi ani. La sfârșitul celor doi ani se dădea un examen de definitivat, iar apoi erau repartizați în funcție de medii în țară, începându-și cariera de judecători și procurori. Pentru putere nu a fost bine așa, că cică ajung oameni prea tineri procurori și judecători. Acum la INM era preconizat un stagiu de 4 ani. Era absurd de mult… Pe lângă asta, se deschid porțile tot mai mult pentru intrarea în magistratură pe alte căi – concursul pentru cei cu 5 ani vechime sau mult regretatele interviuri pentru cei care au fost mai demult în profesie. Nu cred că e în regulă, aceste soluții ar trebui să reprezinte excepții, chiar se discuta să nu mai existe astfel de back-doors.

Bine, dar ce se poate face în astfel de situații?

Păi mă uit acum la ce s-a întâmplat la Curtea Constituțională, unde ultimii judecători veniți sunt: Simina Tănăsescu, o somitate, și Gheorghe Stan și Cristian Deliorga, doi procurori, despre care nu știm mare lucru. E foarte greu să facem o comparație între cei doi și Simina Tănăsescu, strict din perspectiva pregătirii din punct de vedere al dreptului constituțional. Mulți se vor putea gândi că celor doi li s-a făcut o favoare și atunci deciziile luate de aceștia – fie ele vădit corecte sau poate discutabile – vor putea fi interpretate, criticate etc. Nu e în regulă, dar modalitatea de numire și lipsa informațiilor / argumentelor pentru selectarea anumitor judecători constituționali va da, fără doar și poate, “apă la moară” celor care doresc să critice…

Cum se poate ieși din această complicată situație?

Juridic, nu era o problemă. Trebuia să se vină cu soluții punctuale pentru probleme punctuale. Nu trebuia nici CC să își depășească atât de mult atribuțiile. Apoi, ar trebui descurajată și împiedicată influența politicului, indiferent de ce parte, în procesul de justiție, iar magistrații să-și asume mai mult rolul pe care îl au, să nu mai fugă de responsabilități.

Concluzia ar fi: legiuitorul se ocupă de legi, iar prin legiuitor mă gândesc la Parlament și prin excepția excepțiilor la Guvern prin OUG (în materie penală), magistratul, fie el judecător sau procuror aplică legea – bună rea, dar legea, iar Curtea Constituțională… Curtea Constituțională intervine conform legislației clare în raport de atribuțiile sale și sancționează texte de lege care contrazic prevederile Constituției. Puțin echilibru, respectarea de fiecare actor a propriilor atribuții și – o repet obsesiv – asumarea propriei responsabilități pentru deciziile luate e un must.