OPINIE | Treptele de care te împiedici și treptele pe care le urci

Să fim serioşi: treaba aceasta cu revenirea treptei a II-a (în speţă a unui examen la finele clasei a X-a) nu e nimic altceva decât o năstruşnicie marca PSD. Dacă pe vremea treptei în cauză trăiam în societatea controlului permanent, acum ne mutăm – treptat, treptat – în cea a evaluării permanente. Asta vrea să spună un singur lucru: că binele nu e durabil (şi – în treacăt fie spus – nici răul), deoarece totul va fi re-evaluat, re-acreditat, updatat, upgradat şi, finalmente, scopul vieţii tale – ca elev sau ca cetăţean – nu e să faci ceva, ci să treci următorul examen.

Viaţa devine astfel o cursă cu obstacole în care, mai devreme sau mai târziu, te împiedici şi cazi. Rostul acestor obstacole este tocmai acela de-a te pune la pământ. Asta e: toţi cad, aşa cum – într-o zi – toţi mor. E ciudat faptul că, în loc să favorizeze orientarea potrivit talentului natural şi a muncii elevului, Ministerul nostru se gândeşte (dar oare gândire e asta?!) la verificarea inutilă a unor generalităţi sterile. La ce foloseşte ea? La a îngroşa artificial casta „evaluatorilor”, a acelor persoane care, fără a face nimic, se văd „şefi de comisii”, cu diurne şi indemnizaţii, a „comisiilor” („centrale” şi locale) care fabrică subiecte, bareme şi „verifică”. Toţi aceşti „şefi” şi-ar datora statutul temporar Ministerului şi, mai ales Ministrului în funcţie şi ar şti, atunci când ar fi cazul, cui să-i exprime „recunoştinţa” lor.

Pe de o parte generaţii de copii hăituiţi cu examene din doi în doi în doi ani (să nu uităm că aşa sunt şi cele din gimnaziu – cu „evaluări” de-a doua, a patra şi-a şasea), ceea ce, pe unii, îi va face abonaţi permanenţi ai meditatorilor, iar pe ceilalţi îi va face să cedeze mai devreme tentaţiei abandonului tăcut. Cu toţii vor vedea în şcoală o instituţie a verificării permanente, iar asta – pe termen scurt – îi va nevroza şi – pe termen lung – îi va determina să urască şcoala. Pe de altă parte, încă un rând de birocraţi ai Ministerului „specializaţi în evaluări” care, inevitabil, ne vor teoretiza „necesitatea” acestor examene care le vor aduce, lor, beneficii consistente. Fie-mi îngăduit să o spun, apăsat: nu avem nevoie nici de una, nici de cealaltă.

Aşa cum ştie bine orice om care a trecut prin istoria culturii occidentale, Evul Mediu se termină, din punct de vedere cultural, atunci când William Ockham  tranşează celebra „ceartă a universaliilor” afirmând că nu e nevoie să înmulţim lucrurile dincolo de necesar. Mi se pare o afirmaţie mai mult decât utilă şi în zilele noastre căci, altminteri, riscăm să cădem – la nesfârşit – în argumentul platonician al „celui de-al treilea om”: cum cel supravegheat şi supraveghetorul au (mereu) ceva în comun (îi putem spune „mită” sau „trafic de influenţă”), e nevoie de un al treilea, pe un alt nivel, care să-i supravegheze pe amândoi. Dar cum şi acesta poate cădea la înţelegere cu supravegheaţii săi, trebuie să facem încă o „comisie”, „mai sus”. Şi, în scurtă vreme, costurile supravegherii vor fi mai mari decât beneficiile produse de supravegheaţi. E inutil să creăm, la nesfârşit, „comisii” şi „evaluatori”. Cred că e mai util să punem pe picioare o şcoală onestă, cu principii clare, cu cerinţe limpezi şi cu examene puţine, dar oneste. Şi, să nu uităm un lucru esenţial: menirea unui examen nu e aceea de-a crea top-uri în care nu contează decât cine e pe primele trei locuri, ci aceea de a le da, tuturor (şi elevilor/studenţilor, dar şi profesorilor/şcolii) o imagine adecvată asupra a ceea ce sunt şi asupra a ceea ce mai au de făcut.

Aşa cum sunt ele la ora actuală, examenele noastre sunt perfect inutile. Nu sunt scientometru, însă risc o conjectură: atât Testarea Naţională, cât şi Bacalaureatul sunt în măsură a ne spune cam în proporţie de 5 – 10 % care sunt aptitudinile reale ale celor care se confruntă cu ele. Şi, să fiu iertat, dar argumentul cel mai la îndemână mi-l furnizează inepuizabila galerie a personajelor noastre publice: dacă ne uităm cum (şi cât) de realizaţi sunt majoritatea acestora nu putem decât să constatăm că examenele pe care le-au dat, cu mari dificulăţi (după cum rezultă din biografia multora) au reliefat în foarte mică măsură anvergura personajelor. Or, dacă examenele s-au înşelat cu privire la două treimi dintre pensionarii Parlamentului, atunci înseamnă că avem o problemă nu doar cu Parlamentul, ci şi cu „evaluările şcolare”.

O treaptă intermediară s-ar justifica doar în două situaţii:

a) dacă clasele de a XI-a ar fi mai puţine decât clasele de a X-a şi s-ar impune o triere a celor care fac pasul de la una la alta. Nu prea ştiu să fie cazul şi doar abandonul școlar împuţinează contingentul claselor terminale. Profesorii şi şcolile şi-ar dori mai mulţi elevi, nu mai puţini. De aici şi decizia de a face obligatoriu învăţământul de 12 ani.

b) în cazul în care se ia în considerare mobilitatea elevilor care – cu vârsta – au ocazia de mai fi mai conştienţi de raportul dintre dorinţele şi posibilitţile lor. Se întâmplă (mai des decât pare) ca, la finele gimnaziului, copiii să urmeze mai curând opţiunile părinţilor care îi vor fie în clase de matematică-informatică (la fel ca pe vremuri, la matematică-fizică, unde „se făcea şcoală adevărată”) sau la clase de ştiinţe naturale (de unde se duc la medicina destinată exportului). Problema e aceea că mulţi elevi realizează – destul de repede – că nu pot ţine pasul cu matematica sau chimia (iar perspectiva unui Bacalaureat din aceste discipline îi sperie) şi ar prefera o variantă umanistă. Tot aşa cum, de la umanioare, unii îşi dau seama că s-ar potrivi mai bine la clasele de reale (în care se face, de pildă, matematica necesară economiei). Din fericire există posibilitatea unei mobilităţi intra- şi interşcolare care le permite să se adecveze suficient de bine cerinţelor pe care le pot satisface.

Nici într-un caz, nici în celălalt nu se impune o treaptă de examinare suplimentară. Că aceasta ar ajuta la Bacalureat, cum spune d-na Andronescu, e foarte îndoielnic. Cu adevărat utilă pentru Bacalareat le-ar fi elevilor o şcoală în care „merită” să ia locul lui „trebuie”, adică în care să realizeze ei înşişi că fac ceva cu folos, iar viaţa lor ulterioară să confirme şi să ducă mai departe lucrurile învăţate în şcoală. Aşa, cu un Bacalaureat care e un terminus absolut, dar care nu se deschide către nimic altceva, mă tem că efortul e, post-factum, inutil.

Încă un lucru: a înmulţi evaluările – şi „evaluatorii” – peste orice necesitate e o cale sigură de a arunca examenele în ridicol şi de-a produce (industrial, adică ministerial) impostură. Căci, mai întâi de toate, după spaima elevilor şi a profesorilor şi unii, şi alţii ar descoperi că examenele din doi în doi ani sunt prea multe. Şi, apoi, ar căuta căile de-a fenta „sistemul”: evident, meditaţii, „culegeri”, dar şi subiecte traficate, comisii cumpărate, statistici trucate,  „prieteni” influenţi şi tot ce mai vine. Nu e niciun secret: la presiune omul se adaptează exact ca metalul – devenind maleabil. Părerea mea personală e aceea că un examen în plus, n-ar face decât să ridice la un alt nivel jocul cu statisticile la care se dedau „comisiile” Ministerului.

De aceea cred că singura „treaptă” de care avem nevoie ar fi una care – din doi în doi ani – să înjumătăţească aceste comisii. Dacă s-ar face, am vedea cu toţii că lucrurile nu merg mai rău.

 

Mihai Maci este lector la Universitatea din Oradea. Are studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. În perioada doctorală a beneficiat de stagii de documentare în Franţa, domeniile sale de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Publică intens analize și opinii pe subiecte de educație.

 

 

 

 

Puteți citi și: „Treapta a doua la liceu: ministrul Ecaterina Andronescu lansează discuția, IȘJ Cluj ar fi de acord”