Catinca Drăgănescu, regizor: „Trezirea prin cultură este o necesitate. România are nevoie de un bastion al adevărului”

O generație activă discursiv, polemică, foarte informată, dar care acționează greu pentru că este mult prea cinică, pragmatică și pesimistă. Cine este și în ce direcție merge generația de tranziție, generația integrării în UE?

O ȋncercare subiectivă de a reconstitui istoria unui experiment social de proporţii ale cărui consecinţe ȋncă ne bântuie – omul nou şi mitul naţional al promised land-ului autohton -,    este propunerea pe care o aduce spațiul Reactor de creație și experiment (Strada Petőfi Sándor 4, Cluj-Napoca) la sfârșitul săptămânii viitoare.

Regizat de Catinca Drăgănescu, „În umbra marelui plan” vorbește despre o generaţie ȋn căutarea unei identităţi care privește atât ȋn trecut cât şi spre viitor ȋn ȋncercarea de a-și formula propria atitudine faţă de istorie. „În umbra marelui plan” are avanpremiera în data de 20 iunie, de la ora 20:00 și premiera în 21 iunie, de la ora 20:00. Din distribuție fac parte Raluca Mara, Oana Mardare, Paula Rotar și Doru Taloș.

Regizor și (uneori) dramaturg, Catinca Drăgănescu a studiat regia la UNATC. Începând din 2012 dezvoltă proiecte care îmbină teme sociale actuale cu structuri de joc, în cadrul unor spectacole care provoacă publicul la reacție și reflecție. Din 2013 s-a alăturat GO WEST, alături de care a creat și produs o platformă de debate performance și numeroase proiecte de artă socială și comunitară. În 2016 a fost invitată ca artist rezident la Drama League New York și la Citizen Artist Incubator, la Viena.

Ce se ascunde în spatele titlului acestui spectacol?În prezentarea lui ni se spune că este despre omul nou și mitul național al promised land-ului autohton. Cine este omul nou?

Aceasta a fost una dintre ideile pe care mi le-a propus echipa de la Reactor în momentul în care am venit să montez aici. Așa am ajuns să vorbim despre istorii recente încă neinventariate în conștiința socială ca fiind istorii. Dincolo de scopul social al proiectului, de a demistifica istoria recentă față de care ne raportăm foarte clișeizat, spectacolul este un proces de revendicare personală a unor istorii care există în ADN-ul nostru, al generației de tineri adulți care avem 30+ani. O generație de tranziție care a făcut școala după 1990, care a prins examenul de capacitate, BAC-ul grilă, manualele alternative. Cred că suntem o generație care a resimțit puternic sentimentul pionieratului. Avem niște repere afective legate de comunism, bananele verzi care se uscau în ziar pe calorifer, de exemplu, dar în același timp nu avem o înțelegere a fenomenului și a ceea ce însemna el. Ajungând la vârsta pe care părinții mei o aveau atunci, mă face să mă întreb cu ei ce s-a întâmplat? Ce înseamnă această dezamăgire cronică pe care o au, de unde vine ea? Cum e generația aceasta diferită față de cea a bunicilor noștri și cum s-a ajuns la această totală lipsă de raport cu istoria și de acțiune în plan concret? Până la urmă această istorie asta a determinat. O blazare socială, o luptă pentru individualism și o scindare puternică între generații. Cumva, încercăm o formă de terapie personală și socială, fără a  trage însă concluzii.

Ce atitudine are actuala generație față de istorie? Dar față de viitor?

Folosim prezentul ca punct de sprijin pentru a privi atât în trecut, cât și în viitor. În 2030 ne vom afla în situația în care primele generații de decreței ies la pensie. Din păcate, tânăra populație activă pleacă din țară, dacă nu a plecat deja și cei care rămânem suntem generația antreprenoriatului, a corporațiilor. Ne punem destul de pragmatic problema de a nu avea un plan de viață care să funcționeze pe modelul părinților sau bunicilor noștri, trăim într-o perioadă cu mult mai multe opțiuni, de la ce taxe plătesc la stat, la unde aleg să trăiesc și cum îmi gestionez viața personală. E interesant acest raport de generație. Nu le putem lua meritul că au făcut o revoluție, că au crezut sincer în libertate. Însă de la ei ne așteptăm să preia ștafeta. Aceasta este așteptarea mea de la generația 50+. Să aibă maturitatea de a-și asuma leadership-ul societății. Dar mă uit în jur și văd că această generație e pasivă în mare parte. Inclusiv ce se întâmplă astăzi este o replică fidelă a ceea ce ni s-a mai întâmplat. Avem același tip de pasivitate, același tip de societate scindată între cei care au capacitatea de a înțelege, dar neputința de a face. Vorbim deja despre trei generații. Cei care la un moment dat au crezut în comunism, generația bunicilor noștri, apoi generația părinților noștri care au dat primii nas în nas cu această lume nouă, care au trăit într-o lume foarte competițională și al căror individualismul îl vedem acum în incapacitatea de a se coagula ca generație. În al treilea rând, vorbim de generația noastră care se află în punctul critic de a răspunde unor întrebări identitare: Cine suntem? În ce direcție mergem?. Istoric vorbind, suntem generația integrării în UE.

Cât de personal este pentru tine În umbra marelui plan?

Demersul în sine a fost foarte personal. Punctul în care ne-am întâlnit a fost tematica propusă de Reactor și sfera mea de interes din ultimii ani, respectiv condiția femeii, o zonă puțin explorată dramaturgic, spectacular și artistic. Pe de altă parte, e foarte personal și pentru că am intrat în istoria familiei mele. Mi-am permis să chestionez din prisma unei documentări obiective și informaționale, istorico-sociale, propriul arbore genealogic și să văd cum se încadrează istoric aceste povești de familie. Recontextualizând, am înțeles altfel de unde vin niște lucruri. M-a ajutat să formulez întrebările juste.

Cum ai structurat toate acestea în spectacol, cu patru actori în distribuție?

Este un spectacol care a rezultat în urma unui proces creativ colaborativ, chiar dacă input-ul personal la nivel de poveste vine dinspre mine. Modul în care am prelucrat ideile este meritul întregii echipe. Nu am vrut să fac teatru documentar pe această temă pentru că mi se pare că nu avem încă uneltele necesare de a trage o concluzie macro-sistemică asupra evenimentelor despre care vorbim. Așa că am preferat un punct de vedere subiectiv, polemic, am încercat să nu fim teziști și, în schimb, să propunem o dezbatere trecând printr-un adevăr personal. Înainte cu o săptămână de premieră mi se pare ca a ieșit o confruntare interesantă între acest adevăr subiectiv și o viziune foarte detașată a lucrurilor, specifică generației. E un spectacol tragi-comic, cu entertainment și emoții, cum e și raportul nostru cu experiența: pe jumătate de detașare, pe jumătate de implicare.

Ce caracterizează cel mai mult generația ta?

Cred că o caracterizează o anumită flexibilitate. Pe de altă parte, este conștientă de faptul că modelele din jurul ei sunt falimentare ceea ce înseamnă că trebuie să își creeze propriile modele și valori, în raport cu ceea ce i s-a întâmplat, în raport cu ceea ce intuiește în viitor. Dacă vorbim de generația noastră, suntem profund autoreflexivi, dar lipsiți de capacitatea și generozitatea de a privi lucrurile și din alte perspective.

Și lipsiți de acțiune?

Suntem activi discursiv, suntem polemici, avem păreri, suntem informați, dar ne este foarte greu să acționăm pentru că suntem cinici, pragmatici și pesimiști. Făcând documentarea la spectacol am găsit un studiu care spunea că, paradoxal, cea mai optimistă generație în România la momentul actual este reprezentată de cei cu vârsta de 50+. Generația mea este total panicată pentru că vede ce se întâmplă la nivel global. Și cred că specific nouă este și lipsa unui sentiment puternic de apartenență. Suntem mai degrabă cetățenii planetei, nu români.

Ai montat spectacole și la teatrele de stat din țară. Ce uși deschid pentru un regizor tânăr teatrele de stat?

Sunt lucruri pe care le câștigi în teatrul independent și pe care le pierzi în teatrul de stat și invers. Prima diferența semnificativă este logistica și producția. Teatrul relevant social poate fi o opțiune tematică, dar nu neapărat una estetică. Dacă aș avea la Reactor bugetul pe care l-am avut la Teatrul Excelsior din București înainte să vin aici, aș face cu totul alt tip de spectacol. Tema ar fi aceeași. Pe de altă parte, cred că este rolul nostru ca artiști să găsim echilibrul să facem proiectele la fel de valoroase. Chiar dacă aici punem în prim plan elementul uman și în partea cealaltă vorbim despre echipe și procese complexe, fundamental produsele mă reprezintă în aceeași măsură. Pe de altă parte, ai alt public într-o sală cu 300 de locuri în centrul Bucureștiului. La Reactor, de exemplu, vin oamenii pentru temă, pentru a susține un demers independent, pentru o alternativă. Acolo am mai mare ocazia de a accesa acel public neconvertit pentru că e publicul teatrului, sau al textului, nu al regizorului.

Cât de sociale sunt spectacolele tale?

Cred că pentru un artist este foarte important să fie un om al timpului său. Până la urmă noi suntem niște mijlocitori. Se spune că artiștii au amintirea Paradisului. Eu cred că tradusă în plan concret, această afirmație înseamnă conștiința prezentului. Un artist reușește să se conecteze la inconștientul colectiv și prin sensibilitatea și validarea lui interioară să puncteze niște teme. Cred că în România, azi, avem nevoie mai mult ca niciodată de un bastion al adevărului. Într-o lume a fakenews-ului, a discuțiilor despre statul paralel și a unei șarade de o teatralitatea extraordinară, dacă presa este monopolizată politic, dacă banul este cel care stabilește ce e adevărul, dacă interesul personal legitimează autoritatea, cine mai poate stabili de fapt ce este adevărul?În teatru am fost învățați să ne ocupăm de iluzii. Să scoatem oamenii din realitatea de zi cu zi pentru a-i duce în această oază și reverie în care ei se purifică. Mai aveam nevoie de așa ceva azi?În general asta produce arta și teatrul: lucruri frumoase, istorii naționale, dramaturgie autohtonă, vedete. Mai vorbește cineva despre mesaj?Despre relevanță?

Cum vezi tu evoluția teatrului independent?Ar trebui să își propună alte mize?

Teatrul independent este o definiție generalistă. În cadrul lui lucrurile stau diferit atât din punct de vedere al producției, cât și al opțiunii artistice. Teatrul independent, cum se întâmplă la Reactor, și-a asumat un teatru de atitudine în care ne preocupă problemele sociale, responsabile. Pe de o parte, este o consecință a condițiilor pe care le impun finanțările, care cer independenților, pentru sume meschine în raport cu bugetele teatrelor de stat, justificări și motivări sociale, mai exact pentru cine este relevant spectacolul finanțat de ei. Atunci vrei, nu vrei, ești împins spre această zonă. E o direcție forțată și pericolul este pierderea dimensiunii artistice. Aș trage un semnal de alarmă teatrului independent în legătură cu schimbarea estetică. Adică o preocupare și pentru estetic, pentru a face niște produse nu doar relevante tematic, care se epuizează. Pentru că, în general, avem de a face cu un public „convertit”, o audiență limitată și ajungi într-un punct mort în care lucrurile se învârt în cerc.

Ce se întâmplă când nu poți măsura impactul social al unui spectacol?

Noi nu putem să fim decât mediatori. Nu suntem activiști, suntem artiști. Și atunci vin și întreb care mai este relevanța artei și a culturii în societatea românească actuală?Care este relevanța acestor domenii?Pentru cine și unde?Am văzut recent în București un act spectacular de proporții. Abia acum uneltele de propagandă și-au adus aminte că arta este de fapt un vehicul foarte bun și relevant. Dar până acum nu l-au folosit. Pentru că suntem puțini, pentru că ne batem cu entertainment-ul, pentru că suntem finanțați de la primării, deci depindem de politic, pentru că rezultatele teatrelor, ca și ale proiectelor independente, sunt cuantificate în cifre. Nu ne interesează calitatea experienței, nu ne interesează să educăm publicul. Faptul că ei sunt inconștienți de ceea ce li se face este cu atât mai trist și mai dureros. Unde e educația prin cultură?Haideți să arătăm ceva oamenilor din sate și comune. Haideți să le spunem povești, că dacă mergem și le ținem doar discursuri nu ne putem bate cu zahărul și uleiul. Nu mai dăm sute de mii de euro să facem ceva grandios în mijlocul Bucureștiului, unde oamenii oricum au acces la cultură. Nu acolo e problema. Pe de altă parte, nu cred că teatrul independent ar trebui să își asume astfel de demersuri. Cred că teatrele de stat care au sute de mii de euro bugete anuale de la Primării ar trebui să vine cu proiecte locale relevante pentru oamenii de acolo. Pe de o parte câștigi public pentru artă și cultură, pe de altă parte ești un vehicul de a educa și de a vorbi oamenilor pe limba lor. Este extraordinar sentimentul ca oamenii să se simtă reprezentați pe scenă. Terapie socială se numește.

Dar lucrurile s-au mai schimbat în ultimii 4-5 ani prin apariția teatrelor independente.

De acord, dar nu la nivel sistemic. Această direcție s-a impus pe seama anduranței oamenilor care fac parte din ea, a unor temerari. Dar este o chestiune de ambiție. Trezirea prin cultură este o necesitate în acest moment. Asta până nu ni se pune pumnul în gură. Dacă ne uităm ce se întâmplă în Rusia, în Polonia, în Ungaria vedem că situația în mediul teatral este îngrijorătoare. Dar noi nu vorbim despre astfel de lucruri. Pentru branșa teatrală din România nici asta nu e relevant. Mergem la premiere, ne îmbrăcăm frumos și defilăm pe covorul roșu. Nu știu dacă noi, cei care ne facem auziți acum, avem capacitatea de regenerare națională. Dar măcar încercăm să oferim alternative.

Cum te simți în ipostaza de femeie regizor?

Pentru mine personal nu este relevant că sunt femeie regizor, dar uitându-ne la lumea în care trăim cred că pentru unii este relevat. Suntem realmente puține femei regizor, deși dacă ne uităm la generațiile care vin din școală, proporția de gen este evident în favoarea femeilor. Unde se pierd ele pe drum și de ce?Nu știu. Poate pentru că școala nu ne pregătește practic pentru meserie. Pe de altă parte, există și prejudecata că regia este asociată cu niște atribute profund masculine. Istoria teatrului românesc este bazată pe niște piloni profund masculini cărora li se alătură Cătălina Buzoianu, Sanda Manu și Sorana Coroamă. Din 2000 încoace au mai apărut Gianina Cărbunariu, Ana Mărgineanu, dar oricum suntem puține. Eu sper să ajungem în punctul în care să nu mai conteze. Îmi provoacă o stare de disconfort faptul că trebuie să mă gândesc dacă sunt regizor sau regizoare și că asta reprezintă opțiunea mea de a fi feministă sau de a nu fi feministă. Pe de altă parte, recunosc că mă preocupă tema genului, perspectiva asupra femeii și a feminității. Și din punct de vedere social și personal, mă preocupă să scriu pe această temă pentru că sunt puține partituri pentru actrițe dincolo de clișeu.

[stextbox id=’custom’]

Spectacole regizate de Catinca Drăgănescu:

2018
Corp urban, regia Catinca Drăgănescu
Compania de teatru Giuvlipen și Centrul de Teatru Educaţional Replika, Bucuresti
Minunata lume nouă, regia Catinca Drăgănescu
Teatrul Excelsior, București

2017
Lumea dinăuntru/World Within, regia Catinca Drăgănescu
UNTEATRU, București
Bun de export, regia Catinca Drăgănescu
Teatrul POINT, București

2016
Orb de mină, regia Catinca Drăgănescu
Teatrul „Andrei Mureșanu“ și Teatrul Independent Osonó, Sfantu Gheorghe
iHamlet, regia Catinca Drăgănescu
Asociația Punctart, Teatrul Excelsior, București
INUTIL/cOLD, regia Catinca Drăgănescu
Colectiv A și ARENA, Cluj Napoca
Rovegan, regia Catinca Drăgănescu
Asociaţia ARENA şi Centrul de Teatru Educaţional Replika, București

2015
Malaga, regia Catinca Drăgănescu
LA SCENA, București
Patru metri pătrați, regia Catinca Drăgănescu, Ioana Petre
Teatrul Mignon, București
Ibsen Incorporated, regia Catinca Drăgănescu
Teatrul de Comedie, București

2014
Super-Fericiţii, regia Catinca Drăgănescu
Teatrul Foarte Mic din Bucuresti, Bucuresti
Disco Love, regia Alexandru Mâzgăreanu, Catinca Drăgănescu
Godot Cafe SubScenă, București
DISTOPIE.shakespeare.REMIX, regia Catinca Drăgănescu
Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București
Distopie. Shakespeare. Remix, regia Catinca Drăgănescu
Centrul de Creație și Cercetare Ion Sava în cadrul programului TNB pentru Noua Generație de creatori, București

2013
Născut în ’84, regia Catinca Drăgănescu
UNTEATRU, Bucuresti
Aggressive mediocrity, regia Catinca Drăgănescu
Teatrul LUNI de la Green Hours, București
Copilul rece, regia Catinca Drăgănescu
Teatrul „Nottara“ şi Teatrul „Apropo“, București

2012
Chip de foc, regia Catinca Drăgănescu
UNATC, București

2011
Ceai, cafea?, regia Catinca Drăgănescu
UNATC, București

2010
Photoshop, regia Catinca Drăgănescu
Teatrul de Comedie, București

[/stextbox]

Între 17 și 24 iunie, Reactor de creație și experiment lansează programul 100 de ani de România. Istorii secundare, printr-o serie de evenimente reunite în jurul temei Al doilea sex. Acestea vor include o nouă premieră – spectacolul În umbra marelui plan, dar și spectacole invitate, un vernisaj de fotografie, o proiecție de film și un atelier de mediere culturală.