Orbán IV. O explicație dezamăgitor de simplă

Puncte cheie:

• Sunt, probabil, autori care caută și oferă explicații mai spectaculoase, mai sofisticate, mai profunde, mai încărcate de ascunse semnificații politice, economice, culturale, istorice și revizioniste pentru victoria masivă a lui Viktor Orbán în alegerile generale recente din Ungaria, dar eu nu mă număr printre aceștia;
• Nu cred că națiunea maghiară este iliberală în esența ei, la fel cum nu cred că ungurii sunt neapărat mai naționaliști și mai antieuropeni decât alte popoare, din Europa Centrală și nu numai. Nu cred, de asemenea, în teoriile conspirației, nu cred că e mâna Rusiei lui Putin, a Chinei, a lui Netanyahu etc.;
• Explicația pe care o propun eu pentru mandatul cabinetului Orbán IV (al treilea mandat consecutiv, după revenirea la putere din 2010) este pur și simplu slăbiciunea opoziției, ungurii neavând de mulți ani cu cine altcineva să voteze;
• Din nefericire, intelectualii, comunitatea academică și societatea civilă ungară s-au complăcut de peste un deceniu în mediocritatea politică de la Budapesta, în refuzul de a lupta cu discursul populist, în comoditatea de a îl accepta pe Orbán, fără o competiție reală și fără efortul civico-politic de a crea o alternativă serioasă și credibilă. Au acceptat compromisul cu o guvernare care a dat, poate, rezultate satisfăcătoare pe plan economico-social (așa cum au dat, de altfel, majoritatea guvernărilor din Europa în ultimul deceniu, fiind o perioadă de creștere economică generală), însă o guvernare evident detestabilă ca raportare la valorile și practicile europene, la independența justiției și la statul de drept, care a făcut un titlu de glorie în sfidarea deciziilor obligatorii ale Consiliului European, în cultul liderilor fasciști ai Ungariei, în colaborarea cu regimul lui Putin, în tendințele autoritariste etc.;
• Dacă este ceva de învățat din lecția succeselor neîntrerupte ale lui Orbán, este prețul eșecului de a construi o opoziție puternică, altfel spus prețul teribil de scump pe care o societate comodă („leneșă politic”) îl plătește atunci când cei care ar putea face ceva stau deoparte și așteaptă să facă alții, sau strâmbă din nas atunci când oameni bine intenționați încearcă să propună alternative, preferând să rămână neimplicați, în ideea că oricum nu iese nimic și n-are rost să își consume degeaba energia, mai ales când rezultatul este oricum „previzibil”;
• Participarea la vot a fost relativ bună dar era prea târziu, „meniul” de pe buletinele de vot a fost sărăcăcios iar efortul de implicare politică din anii trecuți, pentru reconstruirea opoziției de la Budapesta, a fost slab. În principiu, ca cetățean al Ungariei puteai să votezi fie cu naționaliștii șmecheri și experimentați de la guvernare (care știu să ia căruțe de bani de la Bruxelles și în același timp să critice cu mânie Uniunea), fie cu ultranaționaliștii aventurieri, învoiți parcă de la „casa de nebuni”, vorba lui Eminescu, costumați ca pentru sfintele cruciade și gata să bage bățul prin gard în țările vecine, pentru câteva voturi în plus, fie cu „momâile” socialiste compromise iremediabil de marile scandaluri ale anilor trecuți. Restul partidelor, nesemnificative. Cam asta este ce s-a văzut, în esență, la alegerile ungare de pe 8 aprilie. Ce să voteze vecinul ungur?

*

Viktor Orbán nu a avut nici pe departe o guvernare atât de bună pe cât s-ar putea crede după a treia victorie consecutivă în alegeri. Ai zice că Ungaria este un paradis după cât îşi venerează premierul, dar nu este. Din 2010 încoace, toate economiile din regiune au fost pe creștere puternică, nimic deosebit. Șomajul nu e mare nicăieri, nu doar în Ungaria, iar în Cehia a atins chiar un minim istoric, de 3%. Nici rata creșterii economice a Ungariei nu este cine știe ce, înscriindu-se undeva în plutonul Europei Centrale, fără a prinde podiumul ultimilor 5-10 ani în regiunea noastră. Deci, lucrurile au mers bine, dar nu a fost ceva ieşit din comun.

Migranții, gardurile de sârmă ghimpată? Să fim serioși! Oricum nu voiau în Ungaria, așa cum nu vor să stea nici în România, Bulgaria, Croația sau Slovacia. Invazia musulmanilor în Ungaria, islamizarea țării? Riscul unui nou pașalâc? Aici da, pe acest front uriaș credem că Orbán a dat bătălii grele și eroice, care justifică din plin obținerea a două treimi din locurile parlamentare. Cât de prost poți să fii să validezi o asemenea teză?

De fapt, lucrurile sunt mult mai simple. Nu mai e nimic altceva de votat în țara vecină. Orbán a distrus ideea liberală în Ungaria, la sfârșitul anilor 90, trecând din motive oportuniste de la liberali la populari. Apoi a devenit din ce în ce mai conservator, intuind şi exploatând politic un filon de naţionalism, şovinism şi frustrare din societatea ungară, filon care există, în proporţii variabile, peste tot în regiunea noastră, şi nu numai în Europa Centrală. Din varii motive, și ideea de opoziție s-a făcut praf, imediat după pierderea puterii de către socialiști, în 2010, și revenirea FIDESZ la putere. Scandalul înregistrării lui Gyurcsány din 2006, care a arătat că socialiştii câștigaseră prin minciună deliberată, s-a dovedit apocaliptic pentru Partidul Socialist.

Pe de altă parte, după schimbarea la față a lui Orbán, cel care fusese speranța tinerilor liberali din 1990-1992, la sfârșitul primului deceniu postcomunist (în 2000 pleacă oficial din Internaționala Liberală), nu a mai putut apărea un alt partid liberal, cât de cât credibil, nici măcar de 5%. Răul făcut liberalismului ungar a fost atât de adânc și de distructiv, încât prea puțini mai cred astăzi într-o platformă autointitulată „liberală”.

Nimeni nu a mai fost vrednic de încrederea votanților unguri în ultimii opt ani, în afară bineînțeles de Orbán însuși. Presa și televiziunile au trecut, cu arme și bagaje, în tabăra lui. Opoziția de catifea, socialisto-liberală, este parcă rușinată de propria ei încercare de discurs critic, mai-mai că se scuză că trebuie să facă asta! Cealaltă opoziție în schimb, Jobbik, în plin puseu isteric şi revizionist, parcă îl îndeamnă pe ungurul cumsecade să voteze totuși FIDESZ, să nu se facă de râs în Europa chiar de tot. Toți îi ciugulesc din palmă lui Orbán în Ungaria, de la instituțiile de stat la sectorul privat, mass-media și ONG-uri, nu mai mișcă nimeni în front.

Ungaria pare astăzi o Rusie în miniatură în politica sa internă (nu că n-ar mai fi încercat asta, acum vreo 100 de ani, noroc că i-am salvat noi atunci de utopii), spre rușinea celor care măcar înțeleg cum stau lucrurile în realitate și cum e cu atracția istorică a modelului rusesc și a autoritarismului la Budapesta.

Până și pe miliardarul american George Soros „l-a plesnit Orbán de nu s-a văzut”, a pus panouri de înfierare a magnatului imperialist peste tot în țară, vedeți ce lider curajos are Ungaria? (Unde mai pui că era să-l inspire și pe Dragnea al nostru cu tema luptei împotriva conspirației lui Soros?) Că de Bruxelles ce să mai vorbim, a dat Viktor cu Marile Puteri europene și cu eurocrații de pământ când și cum a vrut, și doar bătrânelul simpatic Juncker ce și-a mai permis, într-o celebră scenă de la un summit de acum câțiva ani, ușor euforic, să-l pălmuiască pe Orbán cu afecțiune, ca un bunic scăpat de la damigeana cu vișinată, bucuros că-și vede nepotul năzdrăvan, venit în vizită.

Singurul lucru care nu i-a ieșit lui Viktor cum planificase a fost intrarea triumfală la Trump, la Casa Albă. Și nu că Orbán nu l-ar fi susținut în campanie, dimpotrivă. Doar era între ei, „ca băieții”, de la iliberal la iliberal. Atâta că s-au opus cercurile evreiești, și încă aceia tari, din America, nu Netanyahu cel fugărit de poliție și de procurori la el acasă, cu care Viktor a reușit să bată palma, pe ideea luptei anti-Soros. Noroc deci cu sponsorii lui Trump, altfel am fi auzit acum, în campanie, că „Viktor și Donald au apărat lumea creștină și au salvat valorile tradiționale ale Occidentului…”

Nu m-aş lăsa neapărat pradă tentaţiei generalizate din aceste zile de a compara sau de a pune semnul egal între riscurile autoritarismului din Ungaria, Polonia, Rusia şi România. Este o idee facilă, parţial adevărată, bazată pe observaţia simplă a accentelor iliberale şi abuzurilor majorităţilor parlamentare împotriva statului de drept, centrate pe figura unui lider cu puteri maxime şi hrănite electoral din exploatarea nevoii de protecţie a cetăţenilor. Da, este adevărat, lumea este pe cale să abandoneze supremaţia valorilor liberale în favoarea valorilor protecţionismului, asta ştim. Dar sunt şi diferenţe enorme de naraţiune între Ungaria, Polonia, Rusia şi România, care vor face ca evoluţiile în anii următori să fie complet diferite în cele patru ţări. Despre aceste diferenţe, vom vorbi cu altă ocazie.

Acum punctăm doar un loc comun al acestor regimuri: lupta contra unor duşmani imaginari. Ideea este că aceşti lideri apără „cetatea asediată”, în fapt o veche stratagemă de consolidare a puterii locale, utilizată copios şi în trecut, aceeaşi idee pe care, de exemplu, nazismul, stalinismul şi ceauşismul secolului trecut şi-au fortificat treptat poziţiile în stat. Dar împotriva cui ne apără aceşti lideri? Putin – de dorinţa Occidentului de a distruge Rusia, Orbán – de pericolul islamizării Ungariei şi al declinului creştinătăţii în Europa, Kacsyńsky – de valorile liberale care distrug tradiţiile poloneze şi suveranitatea statului, Dragnea şi Tăriceanu – de „statul paralel”, care se opune democraţiei şi binelui poporului. Este limpede că niciunul dintre aceşti „duşmani ai poporului” nu există în realitate. Sunt pure ficţiuni politice şi electorale, menite să legitimeze politic un anumit sens al acţiunii parlamentare şi guvernamentale, în toate cele patru cazuri împotriva valorilor şi principiilor Uniunii Europene.

În fine, Ungaria ca Ungaria, atât au putut să ofere alegătorilor, asta au. Dar România? Am stat oare noi mai bine la capitolul opoziție în 2016? După procentele partidelor, am zice totuși că da, un pic mai bine. Însă după procentul de peste 60% al celor care nu au venit la vot, dezamăgiți de oferta existentă în buletinele de vot, am zice că stăm chiar mai rău. Iar dacă privim lecția politică de la vest de noi, din Ungaria vecină, vom înțelege probabil, în ceasul al doisprezecelea, de ce trebuie să nu ne complacem în acceptarea unei politici care dezamăgește aproape pe toată lumea, pe ideea comodă că nu e nimic de făcut, și de ce trebuie să susținem cu toată energia orice formă de implicare în construcția unei alternative. O democrație care își pierde până și speranța unei alternative politice la guvernarea prezentă își pierde nu numai caracterul liberal, ci însăși rațiunea de a fi. Alternanţa la putere este aerul pe care o democraţie îl respiră, la intervale rezonabile de timp, tocmai pentru a putea compara diferite direcţii de acţiune politică şi de a da şansa competitorilor, deopotrivă învinşi şi învingători, să-şi îmbunătăţească permanent oferta politică, în condiţii şi cu şanse egale de exprimare publică.