Marea coaliție din Germania. Se (mai) face sau nu? Ce înseamnă pentru Germania? Dar pentru Uniunea Europeană?

Puncte cheie:

• Teoretic, CDU, CSU și SPD sunt foarte aproape de refacerea Marii Coaliții de guvernare („GroKo”), după ce liderii acestor trei formațiuni parlamentare au ajuns, săptămâna trecută, la un Acord, numit „Contractul” pentru Coaliție;
• Peste câteva zile, se vor împlini cinci luni de la alegerile parlamentare iar Germania nu are încă un nou guvern, instalat pe baza votului germanilor din 24 septembrie 2017;
• Chiar dacă este mult sub recordul Belgiei, care a stat aproape doi ani cu un guvern interimar, nu am găsit în informațiile de arhivă vreun alt moment politic din istoria postbelică a Germaniei în care negocierile postelectorale și formarea guvernului de coaliție să fi durat atât de mult, adică aproape o jumătate de an. De regulă, guvernele erau învestite după două, maxim trei luni de la alegeri. Este semnul unui moment critic în politica germană, altminteri destul de stabilă, și poate al apropierii schimbului de generații, cu tot ce va însemna, bun și rău, acest schimb;
• Pe 4 martie, 460000 de membri ai SPD vor trebui să aprobe Acordul, ceea ce devine deja o problemă cu final incert, în condițiile în care popularitatea SPD a scăzut la 16% iar mai multe grupări din partid, inclusiv organizația de Tineret, se pronunță pentru respingerea alianței cu CDU/CSU și, respectiv, pentru intrarea în opoziție;
• Demisia lui Martin Schulz și numirea interimară a Andreei Nahles la conducerea SPD, un eveniment așteptat de ceva vreme, va deschide o perioadă de emulație la social-democrați, cu consecințe greu de anticipat acum, practic până la apropiatul Congres de alegere a noului lider al stângii tradiționale putându-se întâmpla orice, inclusiv legat de coagularea curentelor pro sau anti-Acord cu Angela Merkel;
• Nici la CDU situația nu este foarte liniștită, aripa dură a creștin-democraților fiind nemulțumită de concesiile prea mari făcute de Angela Merkel social-democraților, cărora le va reveni nu numai portofoliul Externelor, la fel ca în guvernul Merkel III (2013-2017) dar și Ministerul Finanțelor, care fusese una din pârghiile esențiale de acțiune politică a creștin-democraților pe plan intern și european;
• Cârcotașii din tabăra CDU spun că din guvernarea creștin-democrată nu a mai rămas nimic…altceva decât postul de cancelar al Angelei Merkel (plus două ministere mai relevante, Apărarea și Economia), prețul plătit pentru readucerea social-democraților la guvernare fiind excesiv;
• Marea Coaliție nu mai este o mare coaliție, nici în Bundestag (suportul celor trei partide scăzând de la 66% în 2013 la 53% în prezent), nici în sondajele de opinie actuale (în 2013, 76% din germani susțineau Marea Coaliție, în prezent doar 46% mai vor formarea acestui guvern), ceea ce va da serioase probleme de legitimitate guvernului și cancelarului, în perspectiva unei legislaturi lungi și dificile;
• Categoric, acest al patrulea mandat, dacă va fi, va însemna ultimul act al „reprezentației politice” a Angelei Merkel, care promite însă public să îl ducă la bun sfârșit, în pofida tuturor speculațiilor că se va retrage pe parcurs. Personal, şi eu cred că Angela Merkel la lăsa la un moment dat locul altui lider din CDU la şefia partidului şi a guvernului, pentru a da o şansă creştin-democraţilor la alegerile din 2021;
• Finalul de epocă în politica germană ar putea însemna și un final de epocă în Uniunea Europeană, cu apariția unor noi partide și noi lideri, poate mai imprevizibili și mai puțin atașați discursului clasic pro-european, de tipul celui practicat de părinții fondatori, sau susținând Uniunea Europeană în mod diferit (există diferențe notabile între Merkel și Macron, Renzi sau Kurz), ceea ce ar putea duce inclusiv la un nou profil al Germaniei în politica europeană.

*

Până pe 4 martie nimic nu este sigur, chiar dacă, după aproape cinci luni de negocieri dificile, liderii partidelor au ajuns la un Acord privind refacerea Marii Coaliții. Nicicând guvernarea în Germania postbelică nu s-a născut mai greu ca acum. Este, probabil, semnul că vechea paradigmă politică germană, bazată pe predictibilitate, stabilitate și pe cele două mari partide istorice, se apropie de sfârșit. Suntem, deci, între două epoci, cu toată confuzia și impasul caracteristice unui interstițiu istoric, în care se îmbină elementele politice vechi cu cele noi iar compromisurile sunt tot mai greu de obţinut.

Peste tot în Uniunea Europeană, coalițiile de guvernare se realizează (tot mai) greu. În Belgia, Olanda, Irlanda, Austria, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Italia, Spania etc. coalițiile s-au realizat cu mare dificultate în ultimii doi ani sau urmează să se facă anul acesta foarte greu, în cazurile în care urmează alegeri, așa cum se va întâmpla cu siguranţă în Italia, pe 4 martie.

Fragmentarea spectrului politic european este din ce în ce mai accentuată, opțiunile oamenilor fiind împărțite mărunt și fiind greu de conciliat. Este o mare provocare și să ajungi la 51% în parlament, dar să mai și mulțumești pe toată lumea. Te întrebi dacă, în aceste condiții, nu este cumva mai eficient pentru coerența guvernării bipartidismul american, deși vedem cât de dur și de adânc este și în Statele Unite clivajul între democrați și republicani.

Revenind la Germania, trebuie spus că dificultatea instalării în funcția de cancelar, a patra oară consecutiv, a Angelei Merkel, în condițiile în care blocul CDU/CSU a câștigat clar alegerile, având o treime a locurilor din Bundestag, la mare distanță de locul al doilea, arată că opțiunile politice sunt tot mai contondente și mai rigide. Nici măcar micul partid liberal, FDP, aliatul tradițional al creștin-democraților, revenit în Bundestag cu 10,8%, nu a renunțat la pretențiile pe care le avea și nu a făcut concesiile necesare pentru a se alătura guvernării, preferând să meargă pe cartea identității doctrinare și programatice proprii. Eu nu spun că asta e bine sau e rău pentru FDP și liderul Christian Lindner (timpul ne va arăta dacă a avut dreptate sau a greșit), ceea ce observ este cât de greu se ajunge astăzi la un acord, chiar și între vechi aliați.

Presupun că, dacă nu se întâmplă ceva neplăcut în relația dintre cele trei partide până atunci, cei 460000 de membri ai SPD vor aproba pe 4 martie, la mică diferență de vot, Acordul de guvernare. Dar criticile sunt puternice și oricum vor persista, și la CDU împotriva concesiilor prea mari, și la CSU față de alunecarea spre stânga a programului de guvernare, și la SPD, pe motivul pierderii accelerate a suportului electoral al stângii tradiționale, pe care mulți membri ai SPD îl văd cauzat de guvernarea prelungită alături de Angela Merkel. Pleacă Schulz, vine Nahles. Rămâne de văzut ce efect va avea în partid înlocuirea mult prea uzatului Martin Schulz, care ar fi vrut să se aleagă la final „măcar”cu postul de ministru de Externe dar a fost contrat de colegi pe motive de neseriozitate, cu mai tânăra Andrea Nahles (47 de ani), lidera grupului parlamentar al SPD, fost ministru al Muncii. Deci, deși pare ușor comic, după negocieri de cinci luni „încununate de succes”, nimeni nu este fericit în Germania cu noua Mare Coaliție, care are doar avantajul că pare răul cel mai mic, în comparație cu guvernul minoritar sau alegerile anticipate.

Opoziția germană se va transforma, la rândul ei, radical. Extremiștii de la AfD și liberalii de la FDP se vor lupta pentru poziția de lideri de facto ai opoziției, canalizând nemulțumirea germanilor pe două făgașe divergente, unul protecționist, naționalist și eurosceptic, celălalt liberal, pro-business și pro-european. Niciunul dintre cele două partide nu a fost reprezentat în vechiul parlament iar asta va face inclusiv competiția din rândul opoziției mai interesantă. Nu este exclus ca ambele partide să crească în următorii patru ani, presupunând că Marea Coaliție va rezista patru ani.

Nu în ultimul rând, Uniunea Europeană are de făcut reforme esențiale sub acest nou guvern german. Macron își așteaptă partenerul de reforme, iar social-democrații par chiar mai încântați de Planul Macron decât Merkel însăși. Zona Euro, reforma instituțiilor, reforma Spațiului Schengen, discuția nucleu-periferie, Uniunea Apărării, migrația și securitatea cetățenilor UE, combaterea riscului terorist, relația cu Statele Unite, relația cu Rusia, vecinătatea estică și Balcanii de Vest sunt doar câteva dintre temele care vor necesita clarificări, dacă nu soluționări definitive, în următorii patru ani. Cu Merkel slăbită politic şi un SPD foarte revendicativ, ameninţând în orice moment cu ieşirea de la guvernare, politica externă a Germaniei ar putea deveni mai anti-americană, mai pro-Rusia (sau cel puţin pentru ridicarea sancţiunilor), respectiv foarte concentrată pe tandemul cu Franţa şi pe Zona Euro, decât în precedentele legislaturi. Niciuna dintre cele trei posibile tendinţe nu avantajează România. Oricum, faptul că toate cele trei partide componente ar putea pleca la drum cu frustrări destul de severe în relaţiile dintre ele şi cu sentimentul că au cedat prea mult nu este tocmai un semn bun pentru noul guvern.

Este mai degrabă un loc comun să spunem că Uniunea Europeană are nevoie de stabilitate guvernamentală în Germania. O furtună a nemulțumirii națiunii germane ar distruge Uniunea Europeană, așa cum nu poate să o facă nici Brexitul, nici altă țară membră. Și tocmai posibila slăbiciune a guvernului Merkel IV, amenințat în orice moment de „moarte subită”, în caz că se va naște până la urmă în martie, este cea care fragilizează perspectiva reformelor Uniunii în ciclul politic care începe.