Macron în Africa. Imagine, business și limitele politicii de Mare Putere

Puncte cheie:

• Noul star politic al Europei, președintele francez Emmanuel Macron vizitează Tunisia și apoi Senegal, două democrații inegal consolidate ale Africii francofone (cu un plus evident pentru Senegal), părți ale trecutului colonial francez nu tocmai îndepărtat (până în 1956, respectiv 1960), în demersurile sale continue de întărire a încrederii internaționale în capacitatea Franței de a juca rolul unei Mari Puteri renăscute, generoase și influente, cu o politică bazată pe valori liberale;
• Ieri în China, azi în Africa, în primăvară la Washington, Macron arată din plin o vervă politică alimentată de energia vârstei și de ambițiile unui lider inteligent, abia intrat în politica mare a lumii, într-un moment în care omologii săi europeni nu se bucură de perioade de entuziasm în sondaje (nici în Germania, nici în Marea Britanie, nici în Italia sau Spania șefii executivelor nu sunt la apogeul popularităţii lor) ceea ce îl face inevitabil „răsfățatul” presei internaționale. Nu puţini sunt cei care spun că activismul lui Macron este mai exprimat şi mai apreciat pe plan internaţional decât pe plan intern, în timp ce mare lucru nu s-a rezolvat încă în corectarea marilor deficite economice interne ale Franţei, pe care le semnala cu îngrijorare Germania şi chiar Bruxellesul anul trecut;
• Vizitele în Africa, în special cea din Tunisia, nu vor fi însă atât de ușoare și de strălucitoare pe cât s-ar putea crede, cu băi de mulțime și osanale, în primul rând pentru că cea din Tunisia vine într-un context dificil, dat de protestele violente recente împotriva măsurilor de austeritate adoptate de guvernul de la Tunis și de nervozitatea generală a unei populații frustrate, pe fondul revenirii crizei interne, la capătul unei perioade economice relativ bune, după Primăvara Arabă din 2011, și în al doilea rând pentru că vor crea o tensiune între așteptările locale masive și posibilitățile reale ceva mai modeste ale Franței de a ajuta Tunisia în acest moment;
• Centrată pe teme de comerț și securitate, vizita de două zile în Tunisia nu va aduce nici pe departe impactul și beneficiile scontate, nici de o parte, nici de cealaltă, spun aproape la unison analiștii și comentatorii din lumea arabă, Macron urmând să descopere o Vecinătate Sudică a Uniunii Europene la fel de înstrăinată și de rece față de Franța pe cât descoperă astăzi Europa Centrală (Germania, Austria, Polonia, România) Vecinătatea Estică, deşi, evident, istoria relaţiilor celor două vecinătăţi cu ţările din Uniunea Europeană a fost substanţial diferită. Peste tot în jurul Europei şi nu numai, entuziasmul „venirii Occidentului” a scăzut iar oamenii au devenit mai sceptici.

*

Tunisia este țara din care a pornit „Primăvara Arabă”, în decembrie 2010, odată cu autoincendierea tânărului comerciant de fructe căruia i s-a retras autorizația de vânzare pentru mica tarabă din care trăia, el și familia lui. În ianuarie 2011, Revoluția tunisiană era deja împlinită iar dictatorul Ben Ali era primul eliminat din seria liderilor încremeniți la putere în nordul Africii și Orientul Mijlociu.

O perioadă destul de fastă pentru Tunisia avea să urmeze după ianuarie 2011, cu relative progrese democratice și creștere economică spectaculoasă pe raportările statistice (se pare că nu neapărat și în casele și buzunarele tunisienilor de rând), timp de vreo 6-7 ani, însă și cu apariția grupărilor radicalizate religios și a atentatelor teroriste, care au afectat sever turismul. Dar, din 2017, economia avea să înceapă din nou să scârţâie iar autoritățile, de data aceasta alese liber, să introducă măsuri de austeritate, de care populația nici nu mai voia să audă. Este dezamăgirea tipică a țărilor sărace, de după căderea dictaturilor, când așteptările sunt foarte mari iar avansul nivelului de viață este foarte lent. De la rate de creştere economică anuală de peste 5% între 2011-2015, anul trecut economia tunisiană abia a crescut cu un modest 1,7%.

Şomajul general este de 15%, cu un nivel de 30% în rândul tinerilor. Radicalizarea politică şi religioasă a tinerilor cunoaşte aproape o explozie în ultimii ani. Ruptura între politic şi societate pare să se adâncească din nou, după risipirea entuziasmului de după izgonirea lui Ben Ali. Astăzi, Macron se va întâlni cu un preşedinte ales în 2014, Beji Caid Essebsi, în vârstă de 91 de ani, iar mâine va vorbi în faţa Parlamentului, dar optimismul nu este foarte mare, chiar dacă delegaţia prezidenţială franceză conţine numeroşi oameni de afaceri iar vizita are importante momente dedicate cooperării economice bilaterale. Rămâne de văzut cât de masive vor fi investiţiile franceze în Tunisia democratică, subiectul-cheie al succesului acestei vizite.

Franța este al doilea partener comercial al Tunisiei, după Emiratele Arabe Unite, dar este totuşi primul investitor, cu excepţia domeniului energiei. Teoretic, sunt 1400 de companii franceze care operează în Tunisia, chiar dacă multe dintre ele sunt mici afaceri de familie ale unor cetăţeni franco-tunisieni. Din acest punct de vedere, tunisienii se așteaptă la mari investiții franceze, în timp ce tolba lui Macron este cam goală. Se vorbește însă de o înjumătățire cu surle și trâmbițe a datoriei tunisiene față de Franța („cadoul cel mare” al metropolei), dar și aceștia sunt de fapt bani virtuali, pe care oricum Tunisia nu i-ar mai fi plătit Franței, neavând de unde. Datoria publică şi privată a Tunisiei către Franţa se ridică la aproximativ 1,6 miliarde de dolari (foarte mult pentru o economie mică) şi am îndoieli că Macron ar putea anunţa o înjumătăţire a acestei datorii, într-un climat nu foarte relaxat din punct de vedere politic, economic şi social în Franţa metropolitană.

Unul dintre punctele importante ale vizitei va fi interesul Franţei de a reduce drastic sau de a elimina riscul terorist din Tunisia. Având în vedere numeroasele legături între cele două societăţi şi mobilitatea cetăţenilor pe ruta Tunisia-Franţa, Parisul va dori să se asigure că autorităţile tunisiene sunt capabile să stopeze fenomenul radicalizării religioase şi extinderea grupărilor teroriste, ceea ce, de exmplu, Libia vecină dă semne că nu poate să facă. Putem presupune că sprijinul logistic şi de intelligence al Franţei pentru autorităţile tunisiene va fi un subiect fierbinte, chiar dacă mai puţin vizibil. Tunisia rămâne una dintre porţile importante ale Africii spre Europa.

În fine, ca un acoperiş al întregii construcţii a vizitei, ideea că liderul ambiţios al unei Mari Puteri europene vine să viziteze, să lumineze şi să ajute două ţări africane, părţi ale fostului imperiu colonial francez, are două feţe. Pe de o parte, desigur, implicarea şi activismul extern reprezintă o dimensiune remarcabilă a mandatului lui Macron, dar pe de altă parte preşedintele de la Élysée forţează limitele politicii de Mare Putere a Franţei.

Politicul este un criteriu important, dar nu singurul. Nu îţi poţi întemeia puterea globală numai pe activism politic. Deocamdată, nu sunt indicii puternice că Franţa este pregătită economic pentru a prelua rolul de leading nation, nici în Uniunea Europeană, nici în Orientul Mijlociu (a se vedea cvasi-absenţa Franţei din ecuaţia siriană) şi Nordul Africii, şi cu atât mai puţin în vecinătatea estică. Imagine personală da, business pentru companiile franceze da, dar pentru a reveni la cota de influenţă strategică şi decizională pe care o avea Franţa cu un secol în urmă, cred că nu sunt întrunite condiţiile şi nici nu se vor mai întruni curând, indiferent cât de mari vor fi fiind ambiţiile lui Emmanuel Macron.