Herr Martin, doctor în știința răbdării

Într-o cămăruță întunecată și rece din ansamblul arhitectural Sugălete, din Bistrița, îl puteți găsi pe Martin Ohler, un sas iscusit care zi de zi resuscitează comori sentimentale sau salvează „locul de muncă” al gospodinelor din Bistrița sau orașele învecinate. Mașinile de cusut sunt specialitatea lui de mai bine de jumătate de secol, timp în care pe masa lui de lucru au ajuns mașinării vechi de mai bine de 150 de ani.

Astăzi, cu excepția jocurilor de pe Facebook unde poți repara o bluză cu cursorul și croșeta un pulover din fața monitorului, articolele textile sunt interesante doar când sunt în vitrine și pe umerașul din șifonier. Hainele cu mici defecte iau imediat drumul tomberonului, fără a mai avea șansa de a trece prin acul unei mașini de cusut, care devine tot mai mult un obiect muzeistic în gospodăriile românilor.

Puținele gospodine care mai folosesc, totuși, mașini de cusut rămân deseori fără obiectul muncii când acesta se defectează. Și dacă nu vor să lase bluza ruptă sau pantalonul într-un picior, următorul pas logic este un drum la domnul Ohler, care are în al său atelier soluția pentru orice fel de defecțiune.

Neamț la origini, Martin Ohler și-ar fi dorit să meargă în Germania în anii comunismului, alături de părinții săi, însă actele nu i-au fost acceptate iar soția sa a insistat ca familia să rămână la Bistrița. Chiar dacă ar fi trait mai bine în Vest, Martin nu regretă că a rămas în România, unde meseria lui încă mai este căutată: „Românii mai repară lucrurile defecte, spre deosebire de nemți care aruncă mașina de cusut la container imediat ce dă semne de slăbiciune”, spune el.

„Niciodată nu mă opresc din învățat”

Cu 57 de ani în urmă, tânărul Martin Ohler intra pe porțile Cooperativei Meșteșugărești din Bistrița și începea o carieră neîntreruptă până acum nici măcar o zi. Martin a învățat meserie ca ucenic. Arta răbdării și responsabilitatea pentru munca lui a învățat-o încă din prima zi, când și-a dat seama că are în mâini pâinea colegilor săi de muncă: „În spatele meu erau câteva mii de oameni, cărora dacă nu le reparam eu mașina nu puteau munci și nu aveau bani. Eram tânăr și a trebuit să mă descurc singur, nu m-a învățat nimeni, a trebuit să-mi bat eu capul să îmi pot face treaba. M-au obligat acolo să mă fac specialist în toate și să învăț de toate”, își amintește Martin.

Chiar dacă se foloseau mașini de cusut profesionale, întreprinderile comuniste aveau mari probleme în ceea ce privește importul de piese de schimb și de unelte de lucru. Chiar și-așa, Martin s-a adaptat și când nu avea cu ce să înlocuiască piesa defectă sau cu ce să lucreze, confecționa de unul singur: „Am învățat strungărie și sudură, eu îmi făceam piesele și uneltele de care aveam nevoie, pentru că cine nu e din meserie nu știe de ce ai tu nevoie. Fiind neamț și având părinți în Germania, puteam merge la ei din patru în patru ani. Soția tot timpul mă certa că în loc să aduc ceva copiilor, eu veneam acasa cu bagajul plin de scule și unelte, pe care aici nu le-aș fi putut găsi”, spune bistrițeanul, cu zâmbetul pe buze.

De-a lungul anilor, Martin s-a văzut pus față-n față cu o meserie în care tehnologia evoluează foarte repede. Neavând cine să-l îndrume, bistrițeanul a devenit în timp un profesionist autodidact, aflat într-o permanentă căutare de soluții pentru a rezolva puzzle-urile oferite de mașinile de cusut la care lucrează: „Mașinile de cusut sunt unice în felul lor și trebuie să le știi secretele. Niciodată nu mă opresc din învățat. Pentru mine, nu este diferență între o mașină de cusut primitivă și una fabricată acum câteva zile, cu cele mai noi tehnologii, pentru că îmi pun mintea la contribuție și încerc să le înțeleg. Câteodată merg acasă și când nu am ocupație mă gândesc la anumit modalități de a lucra mai eficient sau cum să repar un mecanism anume care mi-a pus probleme”.

Dorința de a nu-și dezamăgi niciun client care trece pragul atelierului său l-a motivat să se perfecționeze într-o meserie care i-a șlefuit caracterul dar care nu l-a îmbogățit: „E un dar de la Dumnezeu să nu fi văzut niciodată o unealtă dar să știi să o construiești bazându-te doar pe ce ști că ai vrea să faci cu ea. Dar e o satisfacție cu atât mai mare, pentru că știu că am făcut ceva unic. La burtărie, dacă se arde un corn, îl arunci și faci altul. Aici, dacă ai stricat o piesă, trebuie să arunci toată mașina, pentru că e foarte posibil să nu mai găsești piesa altundeva. Trebuie foarte multă atenție și răbdare”, subliniază Martin Ohler.

Prietenul micilor întreprinzători și al nostalgicilor

După 37 de ani de muncă la stat, Martin și-a împlinit visul de-o viață: deschiderea unui atelier particular care la ora actuală este singurul din Bistrița. Comunitatea săsească l-a ajutat mult în această privință, oferindu-i o chirie mai mică pentru atelierul său, situat în „buricul târgului”, în centrul vechi al Bistriței. Aici lucrează timp de șapte ore pe zi și aproape tot timpul are câte ceva de făcut. Chiar dacă fabricile de textile care în trecut îi aduceau mașini de cusut la reparat au dat faliment între timp, Martin Ohler încă mai primește de lucru de la croitorese și croitori din toată Transilvania.

Oamenii vin chiar din Brașov, Mureș sau Cluj, cu speranța că Martin le poate repara mașinile de cusut. Cei mai mulți pleacă mulțumiți de colaborarea cu bistrițeanul, care recunoaște că, mai ales în perioada sărbătorilor, atelierul lui reprezintă izbăvirea croitoreselor aflate la ananghie: „Înainte de Crăciun și de Paște am foarte mult de lucru, e aglomerație mare. Mă sună croitoresele disperate că li s-a stricat mașina de cusut și de multe ori îmi trebuie să-mi tai din zilele libere ca să le ajut”.

Cum puțini sunt cei care mai știu să folosească o mașină de cusut, mulți le mai păstrează doar pentru amintirile care le însoțesc. Și cum un lucru frumos este cu atât mai prețios dacă încă mai poate servi scopului inițial, mulți sunt dispuși să plătească oricât pentru a-și ști mașinile de cusut vechi de zeci de ani, funcționale.

„O doamnă a venit la mine cu o mașină de cusut adusă de fiica ei de la arabi, unde lucra ca asistentă medicală. Mașina era defectă și toți mecanicii pe la care a fost în Cluj i-au spus că se poate repara doar la un atelier din Ungaria. Mulți vin și mă roagă să le repar pentru că au valoare sentimentală. De obicei aduc mașini vechi de zeci de ani, cu care încă s-ar mai putea lucra”, spune el.

Cea mai veche mașină pe care a reparat-o era chiar un unicat: „Am reparat o mașină din 1864, una din primele mașini fabricate în lume. A venit o doamnă cu ea, care m-a rugat să o repar indiferent de costuri. Era destul de rudimentară, nu a fost prea greu să o repun în funcțiune”, mărturisește Martin.

Visul de 57 de ani continuă

La cei 71 de ani ai săi, dintre care mai mult de trei sferturi i-a petrecut între mașinile de cusut, Martin Ohler nu are nici cea mai mică intenție de ceda în fața vârstei: „A fost visul meu de-o viață să lucrez particular, doar că am primit autorizație doar după Revoluție și mi-am putut împlini visul. Acum nici nu vreau să aud de pensie. Cât timp văd cu ochii și nu-mi tremură mână, mai pot lucra liniștit. Dar când ceva nu o să mai fie în regulă, mă opresc. Asta are mult de-a face și cu stilul de viață pe care l-am avut. Am avut mulți colegi de muncă care la 50 de ani au intrat în pământ din cauza băuturii. Ei peste tot pe unde mergeau erau cu sticla de țuică după ei, în patru labe. Dacă făceam la fel, azi nu mai lucram aici”, dezvăluie bistrițeanul cu origini germane.

Martin este totuși dezamăgit de lipsa de interes a tinerilor față de această meserie și mărturisește că atelierul lui de mecanică fină, singurul din Bistrița, se va închide atunci când el va renunța: „Nimeni nu vrea să vină, ei spun că nu au răbdare. Cei pe care mi-i trimitea la cooperativă veneau cu pile, habar nu aveau de nimic. Dacă mă lăsau pe mine să aleg pe cineva, poate puteam învăța pe cineva care după ce nu mai lucrez eu, să continue”, încheie herr Martin.