Trump la un an de la alegeri: contestat de americani, dispreţuit de vest-europeni, ignorat şi batjocorit de nord-coreeni. Ce garanţii mai oferă astăzi Statele Unite lumii libere?

Puncte cheie:

• Prin anvergura funcţiei obţinute în urma alegerilor din 8 noiembrie 2016, deşi cu trei milioane de voturi populare mai puţine decât contracandidata sa, Donald Trump ar trebui să fie astăzi depozitarul/garantul aspiraţiilor de securitate şi prosperitate ale lumii occidentale şi democraţiilor liberale, aşa cum au fost toţi preşedinţii americani din 1945 încoace, indiferent de afilierea lor democrată sau republicană;
• Într-un continuu scandal politic intern, de un an încoace, cu multiple şi tot mai substanţiale acuzaţii de colaborare cu Rusia în perioada electorală şi pre-electorală, cel puţin ale unor importanţi membri ai echipei sale, incluzându-l pe şeful campaniei electorale (mulţi dintre aceşti colaboratori din 2016 au demisionat în ultimul an), Trump înfruntă un val masiv de contestare în Statele Unite, cum nu a mai avut niciun preşedinte american în chiar primul an de mandat;
• Germania şi Franţa, Uniunea Europeană în general, pornesc pe drumul „autonomizării strategice” (a se citi desprinderea de Statele Unite în politica externă şi de securitate) şi al constituirii unei destul de confuze Uniuni a Apărării, care nu ştim cum va arăta, ce şanse politico-militare şi ce impact internaţional ar avea, dar ştim cu ce scop este făcută;
• China proclamă opţiunea strategică de a deveni marea putere care susţine globalizarea, fiind parte a acordurilor multilaterale globale pe care le părăseşte sau le denunţă în prezent Statele Unite (Acordul climatic de la Paris, Acordul nuclear al marilor puteri cu Iranul etc.) ceea ce sporeşte neîncrederea occidentalilor în capacitatea Americii lui Trump de a rămâne „puterea care inspiră” şi care asumă rolul de leading nation în marile dosare de pe agenda internaţională;
• Regimul de la Phenian afirmă că „preşedintele Statelor Unite are dezechilibre mentale iremediabile şi are urgent nevoie de medicamente”, ceea ce indică faptul că, dincolo de retorica propagandistică obişnuită a nord-coreenilor, pe lângă ignorarea avertismentelor de „foc şi furie” ale preşedintelui Trump, după cum le formulase pe Twitter acesta din urmă, se mai adaugă acum şi o batjocorire relaxată a primei Mari Puteri a lumii, semn că Phenianul este convins că Statele Unite nu vor putea acţiona militar şi nu au ce să facă pentru a opri programul nuclear al statului comunist. Aşa să fie oare?

* 

Ordinea liberală globală este într-un impas evident. Statele Unite, care au inspirat şi condus cu succes Occidentul şi aranjamentele internaţionale după Al Doilea Război Mondial şi cu precădere după Războiul Rece, par că dau înapoi din promovarea valorilor liberale, a deschiderii şi globalizării, a multilateralismului, fiind mai degrabă tentate, prin vocea noului lider de la Casa Albă, de protecţionism, unilateralism şi dezangajare din formatele internaţionale mai noi sau mai vechi.

Faptul că Statele Unite, sub Donald Trump, nu mai sunt luate în serios şi că lumea începe să se (re)organizeze fără America, în condiţiile în care Uniunea Europeană, China şi Rusia formulează strategii globale care par că nu mai ţin cont de poziţia Washingtonului, nu poate decât să ne îngrijoreze, în condiţiile în care securitatea României este esenţialmente bazată pe infailibilitatea şi garanţiile americane, precum şi pe angajamentul Statelor Unite pentru valorile liberale.

Ce-i drept, nici Uniunea Europeană, prin tendinţele manifestate în alegerile din 2016 (Brexitul) şi 2017 (Olanda, Franţa, Germania, Austria, Cehia) nu arată că ar fi cuprinsă de un val liberal, ci dimpotrivă. Totuşi, tendinţele protecţioniste, anti-integraţioniste („suveraniste”) şi iliberale din UE27 nu sunt încă majoritare şi nu au preluat puterea la Bruxelles, limitându-se la creşteri mai mult sau mai puţin substanţiale ale partidelor extremiste, naţionaliste şi eurofobe în parlamentele unor state membre.   

Cu schimbarea dramatică a politicilor Statelor Unite este însă o altă poveste, mult mai clară în planul consecinţelor. Ieşirea din TPP (Parteneriatul Trans-Pacific, adică acordul de liber schimb din zona Pacificului, cu 12 state semnatare), blocarea negocierilor TTIP (acordul de liber schimb cu Uniunea Europeană), ieşirea din Acordul climatic global de la Paris, de-certificarea JCPOA (Acordul nuclear al marilor puteri cu Iranul), ieşirea din UNESCO, condiţionarea aplicării art. 5 din Tratatul Alianţei Atlanticului de Nord (NATO) de nivelul contribuţiilor financiare ale aliaţilor europeni, răcirea relaţiei transatlantice etc., toate acestea compun tabloul îngrijorător al unei abdicări de pe „tronul” atât de prestigios al lumii occidentale şi al ordinii liberale globale, pe care America însăşi a creat-o după 1945 şi care i-a conferit puterea şi gloria de care s-a bucurat până nu demult.

În general, relevanţa unei Mari Puteri este reflectată (şi) de autoritatea politică, morală şi simbolică a leadershipului ei, sau cel puţin de percepţia temporară asupra acestei presupuse autorităţi în sistemul internaţional. Aşa a fost dintotdeauna, de la Napoleon, Regina Victoria, Woodrow Wilson, Hitler, Churchill, Stalin, Thatcher, Reagan, Kohl, Bush sau Putin. Influenţa puterii respective în Europa sau în lume a fost proporţională cu ascensiunea şi/sau declinul liderilor acestor state, respectiv cu intensitatea percepţiilor de atractivitate asupra altor state şi naţiuni sau, dimpotrivă, de respingere a acestora, atunci când politica promovată de ei a intrat în declin şi dezaprobare generală. Eşecul lui Napoleon a însemnat sfârşitul gloriei imperiale franceze, viziunea wilsoniană strălucitoare de la 1918 a marcat impunerea Americii ca primă mare putere a lumii, după cum declinul fizic şi politic al lui Woodrow Wilson şi venirea la putere a republicanilor izolaţionişti a însemnat eşecul Ligii Naţiunilor, ascensiunea şi căderea lui Hitler au delimitat istoria Germaniei naziste, Ronald Reagan a reaprins speranţa că Uniunea Sovietică şi comunismul pot fi învinse, figura sobră a lui Helmut Kohl este legată indisolubil de unificarea Germaniei în 1990, aşa cum profilurile internaţionale ale lui Boris Elţîn sau Vladimir Putin, atât de deosebite unul de celălalt, au fost asociate cu diferitele etape de evoluţie ale Rusiei postsovietice.

Dar profilul internaţional al lui Donald Trump? Ce ne spune această imagine atât de controversată despre capacitatea Americii de a se impune pe plan global, de a atrage, de a inspira şi de a rămâne prima Mare Putere a lumii? Lucrurile nu arată deloc bine.

Pe toate planurile de analiză relevante, interne şi externe, profilul de lider al lui Donald Trump (sau, repet, cel puţin modul în care acesta este perceput şi reflectat în spaţiul mediatic) ne arată o Americă tot mai confuză, mai imprevizibilă, mai dezbinată intern, mai lipsită de credibilitate şi incapabilă de identificarea unor soluţii în politica internaţională, o Americă ce nu mai poate garanta îndeplinirea obiectivelor politice pe care şi le asumă. Dar şi aici, este drept, e necesară o discuţie, căci unele par obiectivele şi declaraţiile de pe twitter ale preşedintelui Trump (totuşi, şeful puterii executive) şi altele par obiectivele şi declaraţiile miniştrilor şi generalilor săi. Diferenţele sunt cel puţin de nuanţă, dacă nu de fond.

Dar Trump nu este contestat doar în Statele Unite. Pentru noi, cea mai gravă este îndepărtarea vizibilă de Uniunea Europeană (şi reciproc), care a lăsat loc unor declaraţii dezamăgitoare de ambele maluri ale Atlanticului şi, mai important chiar decât declaraţiile, a accelerat demersurile nucleului franco-german de constituire a Uniunii Apărării, o dimensiune nouă a Uniunii Europene, care vizează, ca finalitate, integrarea militară europeană şi transformarea Uniunii în hard power, adică într-o putere militară efectivă, capabilă să descurajeze şi care nu mai depinde de resursele militare ale Statelor Unite pentru propria securitate. Nu suntem siguri de reuşita acestui obiectiv. Nu este clar însă nici ce efect va avea asupra NATO, pe termen lung, consolidarea Uniunii Apărării dezvoltate de Uniunea Europeană.

De Rusia şi China cred că nu se mai îndoieşte nimeni că merg netulburate pe drumul lor, bun sau rău, fără să ţină cont în strategiile lor de Statele Unite. Crimeea a rămas acolo unde este din martie 2014, adică sub controlul Rusiei. Bashar-al-Assad a rămas la putere, deşi ani la rând America ne spunea că „liderul criminal de la Damasc trebuie să plece”. N-a plecat. Rusia l-a susţinut şi a rămas în funcţie. Acordul cu Iranul, pe care Trump l-a decertificat, este susţinut în continuare de UE, China şi Rusia, precum şi de AIEA. La fel, aceste trei Mari Puteri susţin în continuare şi nici nu se gândesc să renegocieze Acordul climatic de la Paris, din care Trump a scos Statele Unite. Mai departe, UNESCO nu se va desfiinţa doar fiindcă Statele Unite au declarat că părăsesc această organizaţie a Naţiunilor Unite, chiar dacă programele UNESCO vor avea de suferit în urma stopării contribuţiilor financiare americane. China susţine că globalizarea merge înainte şi o garantează, chiar dacă iniţiatorii de limbă engleză ai globalizării bat în retragere, speriaţi de inversarea fluxurilor economice, populaţionale şi comerciale, acum vizibile dinspre Orient spre Occident.

Ce înţelegem de aici? Că politicile lui Donald Trump nu inspiră alte state/mari puteri să îl urmeze, că lucrurile rămân la fel cu sau fără Statele Unite, că o declaraţie (decizie) sau alta a preşedintelui american nu mai schimbă automat aranjamentele internaţionale şi nu mai determină –nici măcar aliaţii- să urmeze noua cale a Americii. Mă număr printre cei care nu se bucură deloc de scăderea relevanţei politicii externe a Statelor Unite pe plan european şi global. Pentru că Uniunea Europeană, celălalt pol al lumii occidentale, nu va putea umple acest gol.

În fine, tabloul conflictului Coreea de Nord-Statele Unite a devenit de-a dreptul grotesc. Regimul de la Phenian a trecut în ultimele luni de la propaganda ideologică virulentă din anii trecuţi la ridiculizarea nonşalantă a Preşedintelui Statelor Unite, o altă strategie de comunicare internă şi internaţională, care vrea să arate că nici nu mai este foarte apăsat de presiunea tiradelor liderului de la Washington. Kim arată, prin declaraţiile revoltătoare la adresa preşedintelui american, că nu îi pasă, că nu se teme, că este convins că Statele Unite nu vor putea face nimic pentru a-l constrânge să se oprească şi că America nu poate acţiona militar împotriva lui, din tot felul de considerente.

Aici am ajuns. De la critici la glume, de la indiferenţă la dispreţ, de la ignorare la batjocură, proprii concetăţeni americani, Uniunea Europeană, China, Rusia şi mai nou chiar Coreea de Nord pun piatră peste piatră pe capacul care tinde să îngroape statutul de putere dominantă al Statelor Unite, prin decredibilizarea liderului democraţiei care a adus cele mai mari beneficii lumii libere, de la Al Doilea Război Mondial încoace. Este un moment critic nu numai în politica americană, dar şi în ceea ce priveşte rebalansarea insidioasă spre un nou tip de sistem internaţional, lipsit de un „far călăuzitor”. Cel puţin până la următoarele alegeri prezidenţiale americane, de care ne mai despart trei ani.