Turcia post-kemalistă se înarmează din Rusia. Regândirea spațiului de securitate din sud-estul NATO, centrată pe România

Puncte cheie:

• Deși anticipată de câteva luni, semnarea contractului de 2,5 miliarde de dolari prin care Turcia cumpără din Rusia sisteme de apărare antirachetă S-400, în pofida recomandării firești a Statelor Unite și a NATO de a achiziționa armament “compatibil” din țările aliate, mai adaugă o piesă în dosarul tot mai complicat al deteriorării relațiilor strategice, politice și militare ale Turciei cu Occidentul (probabil, pe un plan mai adânc, chiar și al îndepărtării culturale, în sensul cel mai larg al termenului), survenite în ultimii ani, pe fondul derapajelor autoritariste, iliberale și islamiste din ce în ce mai pregnante ale regimului Erdoğan;
• Dincolo de gravitatea introducerii unor sisteme militare rusești sofisticate pe teritoriul NATO (dotate cu instalații radar și de comunicare performante, conectate discret mai probabil cu cartierul general de la Moscova decât cu Pentagonul), care compromit ideea de inter-operabilitate a facilităților militare ale Turciei în cadrul Alianței, la fel de grave mi se par declarațiile ostentative ale președintelui Erdoğan, care a motivat înțepat că “Noi luăm singuri deciziile cu privire la independența noastră. Suntem obligați să luăm măsuri de securitate și de apărare pentru a proteja țara”;
• Declarațiile liderului suprem de la Ankara doresc să sugereze, la nivel politic dar și al opiniei publice, că Turcia este supărată și că nu mai contează, practic, pe Statele Unite și pe NATO pentru garantarea securității proprii, ba mai mult, că ia în calcul creșterea amenințării militare asupra teritoriului său (din partea cui?);
• Prin apelul la tehnologia militară rusească (Rusia va acorda și creditul pentru finanțarea contractului), Turcia transmite un semnal politic clar, care se dorește un avertisment sumbru către Occident, și anume că apropierea strategică bilaterală Ankara-Moscova poate face pași concreți înainte, dacă Turciei nu i se dă satisfacție pe chestiunile politice sensibile din relația cu Statele Unite și Uniunea Europeană (și, evident, nu i se va da);
• Turcia are a doua armată ca mărime din NATO (nu știu dacă și ca eficiență propriu-zisă și putere distructivă, dar ca efective militare sigur da) iar înstrăinărea unui aliat de asemenea dimensiuni și cu o excepțională valoare geostrategică (singurul aliat NATO din Orientul Mijlociu, singura țară membră musulmană a Alianței, „călare” pe două continente) ne duce cu gândul la nevoia unei regândiri și restructurări a spațiului de securitate din sud-estul NATO, centrat până mai ieri pe Turcia, cu atât mai mult cu cât și Bulgaria, și Grecia, și Ungaria dau semnale ambivalente de politică externă, pro-Vest și pro-Rusia, neputându-se, realist vorbind, conta pe sprijinul lor în eventualitatea unei crize militare NATO-Rusia;
• E prea devreme să spunem acum că Turcia se pregătește de un război cu viitorul stat Kurdistan, a cărui apariție este și va fi sprijinită de Statele Unite, în nordul Irakului și al Siriei, pe pozițiile eliberate recent de kurzi de sub controlul Statului Islamic, dar nu e devreme să spunem că, dacă acest proiect se va contura, combaterea lui se va dovedi prioritatea nr. 1 pentru Turcia, mai importantă și decât candidatura la integrarea în Uniunea Europeană, și decât apartenența la NATO;
• Sub regimul Erdoğan, Turcia va continua să se îndepărteze de Occident, chiar dacă, formal, e de așteptat ca ruptura să nu fie totală, în sensul că Turcia nu va ieși din NATO și nici nu va întrerupe complet legăturile cu Uniunea Europeană, deși substanța acestor relații și mai ales a încrederii reciproce va fi din ce în ce mai redusă;
• România devine astfel centrul de greutate geopolitică al spațiului de securitate din sud-estul NATO, oricum regiunea cea mai săracă, vulnerabilă, instabilă, nesigură și fragmentată politic a Alianței Nord-Atlantice, în condițiile în care nu numai pe Turcia nu se mai poate conta geopolitic și strategic, dar nici Grecia, Bulgaria și Ungaria (ca să nu mai vorbim de Serbia, non-membru NATO) nu debordează de entuziasm prooccidental, toate acestea gândindu-se că ar fi mai bine să-și îmbunătățească relațiile cu Rusia;
• Construcția unor baze militare credibile ale aliaților pe teritoriul României (care să cuprindă probabil, în deceniul viitor, o flotă și un port militar la Marea Neagră precum și extinderea aeroporturilor de la Mihail Kogălniceanu și Câmpia-Turzii) ar reprezenta o minimă garanție a securizării efective a întregii regiuni, dincolo de „povestea” rotației trupelor și a aducerii de întăriri, în 72 de ore, din Germania, Olanda sau Italia. Dacă acest lucru nu se va face, Europa de Sud-Est va rămâne o regiune nesigură, așa cum a fost în întrega ei istorie, iar noi vom încerca să adormim în fiecare noapte convingându-ne că nu facem parte din Europa de Sud-Est, ci din Europa Centrală. Cel puţin de aici, de la Cluj, aşa s-ar vedea.

*

Primirea simultană în NATO a Turciei și Greciei, în 1952, a fost rezultatul unei extraordinare inspirații strategice a Statelor Unite, sub influența Doctrinei Truman, de “îndiguire” (containment) a Uniunii Sovietice, prin limitarea expansiunii comunismului în sud-estul instabil al Europei și prin evitarea unui război iminent între Turcia și Grecia, comuniștii greci fiind la un pas să preia puterea după Al Doilea Război Mondial. “Acordul procentajelor” de la Moscova, din octombrie 1944, prin care Churchill salvase doar Grecia din ghearele comunismului, din întreg Estul Europei, a fost oricum doar un “fir de ață” (un șervețel de masă, mai exact) până la lărgirea NATO din 1952.

În linii mari, fără să fie vreodată o democrație liberală autentică și un stat de drept consolidat, Turcia kemalistă a respectat totuși principiile unui stat laic, cu aparență pluralistă și democratică (mă rog, cu câteva lovituri de stat militare, din timp în timp, prin care armata arăta că rămâne principala forță decizională a regimului) și cu o liniștitoare orientare strategică pro-Vest. Partea mai puțin convenabilă, dar la fel de adevărată, vine acum. Corupția și abuzurile nomenclaturii militare turce și a regimului politic șubred garantat de generali în secolul XX au dus la acumularea unor mari frustrări la baza societății turce. În esență, Turcia rămăsese o țară profund săracă și lipsită de speranțe, cu modernizări de suprafață, cu excepția celor trei mari orașe în care s-a dezvoltat o elită liberală foarte asemănătoare ca valori, orientări, gusturi și opțiuni de viață cu modelul occidental.

Dar această modernizare a fost o iluzie, elitele liberale, universitățile, mediile culturale și poleiala aparent occidentală din Istanbul, Ankara și Izmir nu reprezentau, de fapt, Turcia profundă, dimpotrivă, trezeau resentimentul acesteia. Așa se explică victoria zdrobitoare a AKP în 2002 și instalarea ca premier, la începutul lui 2003, a carismaticului Erdoğan, fost fotbalist și primar al Istanbulului, venit la putere cu un puternic mesaj anti-corupție. Ar fi incorect să ignorăm că regimul Erdoğan a adus un plus de bunăstare la baza societății turce (exact segmentul majoritar care îl susține acum, neglijat în trecut de partidele kemaliste și de armată), iar nivelul de viață al celor mai săraci dintre turci a crescut. Nu spectaculos, dar a crescut, în condițiile unei culturi în care oamenii de jos se mulțumesc cu puțin, după modelul asiatic. Iar turcii, contrar clișeelor de pe la noi, sunt fideli. Știu bine cine i-a ajutat iar fidelizarea economică și politică din ultimii 15 ani a funcționat.

Dincolo de Constituții (și aceastea pot fi schimbate, așa cum am văzut), problema fundamentală este lipsa sau, mai corect spus, neînțelegerea valorilor liberale la baza societăților înapoiate, mult mai sensibile la un pic de atenție politică, la un discurs electoral pe nivelul lor și un plus de hrană din partea guvernanților decât la idei abstracte precum statul de drept, non-discriminarea minorităților, libertatea presei, autonomia academică, parlamentarism, laicitate, orientare pro-Vest.

Și a mai fost ceva. Foarte abil politic, Erdoğan a știut să dea drumul, puțin câte puțin, la supapa islamismului, care ținea sub presiunea statului laic o societate predominant rurală, puțin educată în majoritatea ei, care abia aștepta să se exprime public în tradiția Islamului și nu prea putea să o facă. Allah este, totuși, mai iubit decât Kemal Atatürk, chiar și într-o țară în care hotelierii ospitalieri ciopleau chipul “Tatălui Turcilor” în pepenii roșii, spre amuzamentul copiilor și al turiștilor europeni. Ca s-o spunem direct, 80 de ani au fost prea puțini pentru a scoate definitiv satele Turciei profunde (imensa Anatolie) din cușca conservatorismului. Probabil, 300 de ani de kemalism ar fi dus la rezultate ceva mai profunde și mai stabile.

Așa s-a ajuns aici. Erdoğan a speculat politic în favoarea lui și a partidului său o realitate politică, economică, socială și culturală ținută multă vreme sub preș, care diviza și divide Turcia în două mari segmente. Represiunea după lovitura de stat eșuată a depășit cu mult limita grupului militar pucist și a “mușcat”, evident, din opoziția politică, ceea ce este cu totul altceva. Profesorii din universități, presa independentă, judecătorii și oamenii de cultură nu fuseseră puciști. “Turcia liberală” este astăzi în minoritate, pierzând în fața „Turciei post-kemaliste” referendumul din aprilie cu 51,4 vs. 48,6 procente, cu largul concurs al turcilor din nucleul dur al Uniunii Europene (Germania, Franța, Olanda, Austria) care au votat masiv pentru prezidențialismul lui Erdoğan, în timp ce la Ankara, Istanbul și Izmir majoritatea turcilor i-au spus Nu lui Erdoğan.

Respinsă de Occident, ținută la porțile Uniunii Europene de peste 50 de ani (dacă luăm  în considerare Acordul de Asociere din 1963) Turcia post-kemalistă caută soluții alternative. Din păcate pentru Turcia liberală, șansele au fost pierdute, cel puțin până la sfârșitul regimului actual. Erdoğan a înțeles foarte bine că “platforma” lui, care îl menține remarcabil la putere de 15 ani, garantându-i o majoritate internă, chiar dacă acum la limită, nu atrage simpatia puterilor occidentale. Nici singur nu poate rămâne, într-o regiune atât de periculoasă, în care moștenitoarea Imperiului Otoman prăbușit numai prieteni nu are. Rusia lui Putin a înțeles “durerea” lui Erdoğan și, trecând peste palma cu avionul doborât în noiembrie 2015, l-a luat în brațe, fără iubire dar cu mult interes strategic, pentru a slăbi forța Occidentului într-o regiune-cheie, de articulare a civilizațiilor.

Se teme Turcia că Occidentul va susţine apariţia unui stat kurd la frontiera sa sudică? Posibil. În orice caz, apropierea încheierii războiului civil din Siria ridică noi probleme, majoritatea teritoriilor eliberate de sub controlul Statului Islamic intrând acum sub dominaţia firească a kurzilor, locuitorii tradiţionali ai regiunii, în special în nordul Siriei şi al Irakului. Iar iniţiativa organizării unui referendum pentru suveranitatea Kurdistanului, respinsă deocamdată de Parlamentul Irakului, pare să fie doar primul pas din noua poveste conflictuală (nascentă) a Orientului Mijlociu.

Faptul că Rusia asigură până și creditul pentru achiziționarea sistemului antirachetă S-400 arată cât de mult și-a dorit Putin să trimită arme sofisticate într-o țară NATO. Victoria lui este și simbolică, în fața unei Americi pe care se pare că numai Europa Centrală o mai iubește, și politică, prin câștigarea unui aliat regional important, dar și una strategică și de tehnologie militară. Nu trebuie să fim experți militari ca să ne gândim că asemenea sisteme inteligente, prevăzute cu radare puternice, devin o vulnerabilitate pentru NATO, în măsura în care nu numai că inter-operabilitatea cu sistemele occidentale dispare, dar este posibil ca aceste “echipamente complexe”, după cum le numește Rusia, să fie capabile și de “spionaj” cibernetic, odată introduse în casa Alianței Nord-Atlantice.

În fine, Turcia dă de mai mulți ani semnale că nu mai este aliatul credibil al Statelor Unite de acum 15-20 de ani. S-au adăugat recent puciul ciudat din iulie 2016, numai bun pentru declanşarea epurărilor politice interne, și inevitabilele rupturi din relațiile cu țările din nucleul dur al Uniunii Europene. Turciei nu i se va liberaliza regimul de vize și nu i se vor accelera negocierile de aderare. S-a intrat într-o spirală a deteriorării relațiilor Turcia-Occident, dezamăgirile fiind reciproce.

În aceste condiții, spațiul de securitate din sud-estul NATO este, s-o spunem deschis, “în aer”. Turcia era desigur aliatul principal la Marea Neagră, pe care s-ar fi putut conta. Bulgaria, Grecia și Ungaria sunt de neluat în calcul, ca aliați militari în regiune. E suficient să le promită Rusia o centrală nucleară sau un gazoduct și nici nu mai răspund la telefon, sau mai pun și cuie pe drum, în fața camioanelor NATO. Borisov visa oricum demult să se dea în yole cu turiștii ruși de la Nisipurile de Aur. Tsipras, în cămașă albă, fără cravată și descheiat la gât, e ca un comunist imberb, gata să se jertfească în lupta cu capitaliștii exploatatori. De prietenul Viktor, ce să mai vorbim, îl știm demult, acum e cu ochii pe Centenar și pe alegerile lui din primăvară, și e încă marcat de “nedreptățile” Trianonului, un produs al ordinii wilsoniene liberale, el fiind un “iliberal” declarat. Iar sârbii ar pune oricând de o mișcare mândră a panslavismului “nealiniat”, dar cu largi deschideri spre frații mai mari întru spiritualitate…

Cam asta e regiunea în care trăim. Plus Ucraina, care se teme patologic de minorități și în care se înfiripă amenințarea extremei drepte (isteria neputinţei), și fratele Dodonel, cu prostiile lui, deşi e drept că pe el nu-l mai bagă nimeni în seamnă, nici la Vest, nici la Est. Și ne mai întreabă Macron, cu subînțeles, în trecere prin Otopeni, cum de putem fi și proeuropeni, și proamericani? Păi nu vede ce-i pe aici, prin jurul nostru?