Nicio majoritate nu poate face orice. Cazul Poloniei

Puncte cheie:

• Persistă încă, la noi și în întreaga noastră regiune (vezi Polonia, Ungaria etc.), fiind vorba de țări care au redescoperit libertatea votului de mai puțin de trei decenii, ideea simplistă că un guvern, odată ales și bazat pe o majoritate parlamentară, poate face orice dorește;
• De fapt, se ignoră, deliberat sau din infantilism politic, ideea că alegerile libere sunt doar o premiză a democrației, cu alte cuvinte condiția necesară dar nu și suficientă pentru un ciclu politic democratic, care se cere completat și consolidat ulterior, după exprimarea votului popular și formarea guvernului, de o permanentă respectare a statului de drept, a valorilor și principiilor constituționale, a practicilor bunei guvernări, a responsabilității față de interesul public, nu cel personal, familial sau de grup, și mai ales a bunului simț al administrării unei țări, elemente în apărarea cărora societatea civilă (da, chiar și Strada) are oricând dreptul de a se mobiliza și de a spune NU unor decizii politice pe care cetățenii, într-o pondere semnificativă, le consideră greșite;
• Opoziția politică, exprimată la nevoie în Stradă, libertatea presei, vigilența civică și rigorile setului de valori, norme și practici ale Uniunii Europene sunt, din fericire, instrumente la fel de legitime ca și votul majorității din Parlamentul național, menite să împiedice derapajele puterii;
• Am văzut recent, în spațiul nostru public, suficiente interviuri și declarații revoltate, în care oameni cu pretenții intelectuale spuneau fie că “este inacceptabil ca deciziile să se ia în stradă”, fie că „este inutil să mai votăm, dacă Strada dărâmă apoi guvernul ales democratic”, fie că „trei din cinci premieri, în ultimii cinci ani, au căzut prin presiunea străzii”, încercând, de fapt, să reacrediteze vechea teză a adepților FSN și ai regimului Iliescu din anii ‘90, anume că, odată învestită prin vot popular, o putere aleasă trebuie lăsată în pace patru ani, că poate face orice dorește și că, în consecință, orice ar decide un guvern și o majoritate parlamentară este automat considerat legitim și inatacabil. Fals. Aceasta este o abordare facilă, superficială, fie naivă, fie ipocrită, a ideii de guvernare democratică, tot mai mult îmbrățișată însă de naționaliști, suveraniști și anti-europeni, care cred că simpla trecere de pragul de 50% în legislativ și formarea guvernului le dă dreptul de a-și vota privilegii și de a abuza de puterea lor, de a scoate o țară din logica europeană și constituțională pe care au obligația să o respecte;
• Zilele trecute, mitul majorității suverane a crăpat și în Polonia, pe fondul protestelor masive din stradă și sub amenințarea sancțiunilor iminente ale Uniunii Europene, în momentul în care președintele Andrzej Duda, ales de mai puțin de doi ani chiar din tabăra majoritară, a refuzat să promulge două din cele trei noi legi ale justiției votate de fostul său partid, conservatorii de la Lege și Justiție (Pis), prin care Consiliul Național al Magistraturii și Curtea Supremă urmau să fie desemnate integral de Parlament, deci supuse voinței și controlului partidelor politice, ceea ce ar fi reprezintat o încălcare evidentă a principiului separației puterilor în stat;
• Nu m-aș grăbi să-l glorific acum pe președintele Duda pentru acest veto, înainte ca noua sa atitudine să fie (re)confirmată în lunile și anii care vor veni. Duda a trecut din prima zi a mandatului drept marioneta lui Kaczynski. Nu a dat până acum niciun semn că ar avea vreo opinie proprie sau vreo viziune autonomă, separată de centrul de comandă al partidului din a cărui linie a doua a venit. Explicațiile gestului său surprinzător pot fi multiple, de la dorința de a evita sancțiunile UE, la spaima unei revolte interne masive sau o eventuală înțelegere cu liderul PiS, Jaroslaw Kaczynski, privind obținerea unui time out prețios pentru guvernarea de la Varșovia, în fața presiunii interne și externe în creștere, dar și, de ce nu?, considerații electorale legate de interesul personal al realegerii pentru al doilea mandat, în condițiile în care cota de suport a PiS, acum de doar 38%, nu îi mai dă garanții în turul al doilea.

 

*

 

Pentru relația Poloniei și Ungariei cu Uniunea Europeană se apropie momentul adevărului. Ori se impune Uniunea Europeană, ori cele două regimuri rebele arată că nu le mai pasă de Bruxelles și nimic nu li se poate întâmpla, ceea ce pentru Uniune ar fi un dezastru. Dacă reușesc să scape fără niciun fel de consecințe, continuând edificarea autoritarismului naționalist și abuzurile împotriva independenței sistemului judiciar, Varșovia și Budapesta, care încalcă tot mai frecvent principiile statului de drept, continuând politizarea justiției și restricționarea libertăților presei sau autonomia academică, vor slăbi categoric autoritatea și puterea normativă a Uniunii Europene, cândva fala Bruxellesului, inclusiv pe planul politicii externe. E limpede că ceea ce nu ești în stare să faci pe plan intern, nu poți cere altora, în politica externă comună a UE. Edificiul construcției instituționale europene, al politicilor comune și al valorilor comunitare se va deșira apoi de la sine, într-o nesfârșită serie de “suveranități” naționale instrumentate de majorități conjuncturale. 

Cel mai probabil scenariu, pentru a evita situația ridicolă ca Ungaria să blocheze sancționarea Poloniei iar Polonia să apere Ungaria, este ca inițiativa Comisiei Europene să vizeze ambele state în același timp, astfel încât poziția lor să nu mai fie luată în considerare. Tehnic, acest scenariu trebuie însă bine pus la punct, pentru a putea fi aplicat în deplină concordanță cu legislația europeană.

Este posibil și ca președintele Duda să fi înțeles în ultimul moment că Germania, Franța și Olanda nu mai sunt dispuse să tolereze la nesfârșit rebeliunea discursivă și de practică politică a Poloniei și Ungariei. La urma urmei, mi se pare normal ca atât dreptul de vot în Consiliul European, cât și accesul la fondurile europene să fie condiționate de respectarea unei conduite europene. Nu sunt de acord cu poziția exprimată de comisarul Corina Crețu, că lucrurile nu trebuie amestecate. Putem ușor bănui de ce a făcut declarația respectivă, acum câteva luni, când partidul din care provine a fost acuzat pe scară largă, în țară și în Uniunea Europeană, în iarnă, de tentativă de subminare a statului de drept. Ba da, doamna Crețu, firește că trebuie tratate împreună, cu drepturi și obligații pe multiple planuri, așa cum e firesc pentru apartenența la o organizație, nu numai cu avantaje financiare lipsite de solidaritate europeană și angajament față de deciziile comune adoptate în trecut în Consiliul European, care (nota bene!) înseamnă legislație europeană. Altfel ce mai înseamnă Uniunea Europeană, doar un sac de bani din care aștepți să fii servit? Un guvern care nu respectă astăzi legislația europeană (deciziile Consiliului European) are toate perspectivele să nu respecte mâine legislația națională sau să încerce să o modifice peste noapte, împotriva tuturor protestelor interne și externe, pe considerentul că a fost votat de o majoritate a cetățenilor acum un an, doi sau trei.

Este prematur să facem acum previziuni privind politica poloneză. Cel mai la îndemână ar fi, desigur, să anticipăm o ruptură spectaculoasă a președintelui Duda de fostul său partid (conservator) și de guvernul PiS, al cărui premier, o doamnă modestă ca prestație intelectuală și politică, încă ascultă orbește indicațiile liderului Kaczynski. Dar nu sunt sigur că Andrzej Duda are suficientă putere să reziste și că este hotărât să înfrunte pe termen lung guvernul și majoritatea parlamentară. Vom vedea în lunile următoare dacă Duda este pregătit sau nu să asume rolul unui nou centru de putere politică în Polonia, resetând practic viața politică din cea mai importantă țară a Europei Centrale, sau va reveni la ordinele liderului de partid.

Alta este însă concluzia acestui episod. Nicio majoritate nu poate face orice dorește. Din fericire, există încă în Uniunea Europeană suficiente mijloace și instrumente de rezistență la derapajele și abuzurile guvernelor și majorităților parlamentare. Și, ca să înțelegem jocul naționaliștilor din Europa Centrală până la capăt și limitele puterii lor, chiar și atunci când ajung la guvenare, să observăm că nici Kaczynski, nici Orbán, nu au rostit nici măcar o singură dată posibilitatea că sunt dispuși, pentru a merge pe drumul lor suveran, să părăsească Uniunea Europeană. Marea Britanie e una (și inclusiv britanicii vor regreta, dacă nu o fac deja, așa cum arată sondajele recente), pentru că e vorba de alte date istorice, culturale, economice și politice, riscul unei încălcări a statului de drept și al unei dictaturi la Londra fiind nul, iar platformele naționaliste, conservatoare, populiste și anti-europene ale Europei Centrale, într-o regiune cu o istorie atât de contorsionată, vor “mirosi” întotdeauna a cu totul altceva.