“Vestul sălbatic” de lângă Cluj: sate “ca afară”, drumuri ca în România

„Şoselele mai multor sate,
De deal, de munte sau de şes,
Sunt ecologic asfaltate;
De boi – mai rar, de cai – ades”- Ica Ungureanu.

E vineri, o zi caniculară de vară. Caii de sub capotă s-au încins, dar nu se lasă. Gonesc spre lumea satului. Drumul până la Aeroportul Internaţional “Avram Iancu” din Cluj-Napoca e liber. Dacă te uiţi atent la carosabil, în zare, căldura crează iluzii optice, dându-ţi impresia că a plouat recent. Nici vorbă de ploaie însă. Nu încă. Roţile maşinii alunecă graţios. Până la un moment dat. Oraşul rămâne în spate, iar verdele îi ia locul. După ce trecem de Jucu, peisajul superb poate fi admirat cu mare atenţie: drumul favorizează din plin acest lucru. Întâi dăm de câteva “carii”.

Drumul spre satul Coasta e asezonat cu de toate: “dinţi” sau “măsele” lipsă, carii, dar şi cu „adevărate guri de babă cloanţă”, gata ca în orice moment de neatenţie să înghită chiar şi o roată întreagă a maşinii! „Pe aici nu se calcă!”, pare că spun aceste hârtoape cu sau fără dinţi. Noi, nu şi nu! Vrem să mergem mai departe. Caii putere merg la trap, se odihnesc şi ei. Din gama stomatologică mai sus invocată, trebuie neapărat să amintim şi plombele. Sunt atât de dese, încât ai impresia că „stomatologul” din poveste a făcut facultatea degeaba.

Plombe de proastă calitate

Plombează şi plombează, urmând ca după o vreme să înceapă din nou să facă asta, chiar dacă timpul i-a demonstrat de atât de multe ori faptul că o lucrare făcută în „dorul lelii” – pot să spun aşa, că doar am ajuns la ţară, nu-i aşa? – va ţine, cât va ţine. Pe alocuri, anumite porţiuni din drum au fost rase. Vor fi şi acestea plombate. Când? Se spune că în curând, că doar s-a ocupat Consiliul Judeţean Cluj de acest aspect. Drumul e cuprins în programul de modernizare şi da, pe unele porţiuni se văd intervenţii recente.

Cariile au fost frezate, curăţate, acum îşi aşteaptă plombele. Verdele crud al peisajului te face să uiţi de dinţi, carii şi stomatologi nepricepuţi. Indicatoarele existente şi acestea ponosite, ruginite şi scârbite parcă de drumul pe care trebuie să îl indice ne spun timid că mai aveam fix trei kilometri până în satul Coasta şi 24 până la Nicula. Clujul a rămas în spate. La 31 de kilometri depărtare. În apropierea indicatoarelor care se înclină cu smerenie în faţa trecătorilor, pe un stâlp de înaltă tensiune, patru berze stau cuminţi în cuib. Un sac alb, spart, atârnă tacticos din cuib. Bebeluşul a fost livrat, misiunea a fost îndeplinită!

Cine a spus că la sat nu se nasc copii? La sat nu se nasc doar copii, ci şi case. În depărtare, un cartier nou a răsărit de curând. Dar ce case! Vile de-a dreptul! Pe partea stângă însă, regăsim câteva case bătrâneşti, modernizate, care şi-au păstrat însă identitatea.

Drumul continuă în aceeaşi manieră: gropi, porţiuni rase, dâmburi.

Coasta

Ajungem în satul Coasta. Ne întâmpină un părculeţ de copii şi o hintă care pare să fi cedat sub greutatea celor care şi-au amintit de copilărie, dându-se cu ea. În rest, centrul satului e îngrijit. Oamenii locului sunt gospodari. Un domn din Sic se oferă să ne fie ghid în călătoria noastră. Ne va duce la „baltă”. Profităm de ocazie şi îl urmăm pe JAC – l-am botezat aşa după numărul de la maşina roşie pe care o conducea – deşi trebuia doar să ţinem drumul drept. Un drum ceva mai bun de această dată. Am ajuns rapid la destinaţie. Locul musteşte de sare şi nămol şi ar fi fost păcat să nu fie amenajat, după cum ne spune domnul Jac. Acesta poartă o pălărie de paie, specifică zonei şi ne explică cu pathos cum stă treaba cu aceste băi. La început a fost o singură baltă. Apoi pădurarii au săpat şi au adus apă, iar în timp s-a format şi a doua baltă. După lungi insistenţe, primăria din Sic a amenajat aceste băi.

Amenajări „eco”

“Bine, dacă vii aici e foarte important să ai apă dulce cu tine pentru a putea face duş. Nu există duşuri aici. Sunt două bălţi în câmp, amenajate. Cei de la oraş care vor să scape de aglomeraţia ştrandurilor vin aici. La fel şi cei din zonă. E plăcut”, ne spune domnul Jac. De ani de zile, cei din zonă vin aici pentru a se trata cu nămol. Facilităţile de care se pot bucura acum băştinaşii, dar şi turişii, sunt cele două vestiare din lemn construite recent, precum şi foişorul pentru picnic. Nu există toalete, coşuri de gunoi sau duşuri. În schimb există locuri de parcare, amanajate tot în mod ecologic: se parchează pe iarbă. Zona este împrejmuită de un gard din lemn, dar nu se percepe nicio taxă pentru intrare. Băile au fost amenajate în 2015, iar lucrarea a costat 70.000 de lei. Panoul cu instrucţiunile de “folosire” a băilor este bilingv – ne aflăm într-o zonă în care majoritatea sătenilor sunt maghiari.

Legenda spune că apa de aici are o concentraţie de sare de 97%, lucru atestat doar de oamenii locului, care, lăsând la un moment dat o găleată de un litru cu apă la soare, ar fi obţinut aproape un kilogram de sare.

Vineri, în amiaza mare am întâlnit aici 18 persoane. “Eu stau în Montreal. Am venit aici în zonă că are soţul rude şi am aflat de aceste băi. E foarte plăcut. Drumul e groaznic, într-adevăr”, a spus o doamnă, deranjată puţin de prezenţa intruşilor întrucât se bălăcea topless în balta mică, cea mai puţin amenajată de către administraţia publică din zonă. În schimb, lumea din bazinul mare a fost extrem de comunicativă. L-am întâlnit aici pe domnul Ioan Făurel Micu, din comuna Coasta. Acesta ne-a confirmat faptul că Primăria Sic a făcut un lucru foarte bun când a amenajt băile, dar în acelaşi timp ne-a întrebat: “Dar oare nu puteţi scrie ceva şi despre drum?”

Omnul este gospodar, are propria fermă în localitatea Coasta, cu tot felul de animăluţe, atât de casă, cât şi mai exotice, să spunem aşa, pentru o comună din judeţul Cluj: păuni, fazani şi ponei. Are propriul lac şi le oferă turiştilor care vin în zonă chiar şi locuri de cazare. În gospodăria lui, stau cuminţi mai multe maşini străine, dar, din cauza drumurilor, acesta mărturiseşte că umblă doar cu una singură, cu un Volkswagen Lupo. „Nu pot umbla cu celelalte pentru că sunt joase. Şi aşa, plătesc 2.000 de lei lunar pe reparaţii la maşină! Pe cuvântul meu!”, spune acesta. În rest, viaţa la sat e frumoasă. Cu toate că merge des la Cluj cu treabă, la ţară îşi găseşte toată liniştea de care are nevoie.

Doamna Doina Moldovan e dinTăuşeni.  S-a mutat aici cu soţul pentru a-i îngriji pe părinţii acestuia, iar după ce bătrânii nu au mai fost, au rămas cu casă. Unde să se mai mute, când la ţară e atât de bine? „Îmi place mult că e aer curat, că e linişte, că natura e aproape. Tot mai mulţi tineri vin şi îşi cumpără aici case vechi şi le renovează. Nu păstrează ei, cum să zic, arhitectura locului, dar nu e problemă. Noi nu ne supărăm. Fiecare îşi face casa cum vrea. Spun să s-au săturat de oraş. Eu îi cred. Oricum, oraşul e aproape. Eu nu prea mai merg în Cluj, stau mai mult pe aici. E bine la ţară. Vin aici la băi, fac tratement cu nămol, mă ocup de gospodărie. Nu m-aş mai muta la oraş”, spune aceasta.   

Domnul Jac ne aşteaptă. Vrea să ne spună ceva. „Aş avea şi eu o rugăminte. Oare se poate scrie ceva de drum?”, spune acesta. „Da, sigur, spuneţi”. „Eu nu înţeleg ce se întâmplă de nu se repară odată drumul acesta! Sunt porţiuni foarte bune, dar şi porţiuni foarte rele. Porţiunile foarte rele se cârpesc mereu! Nu ştiu de câţi ani au început să lucreze la drumul ăsta şi tot cârpesc la el. Aşa şi ţine! Pe drumul din Tăuşeni au vrut să pună pietriş. Au adus pietrişul, dar l-au lăsat acolo vreo jumătate de an fără să îl împăştie. L-au furat oamenii până la urmă, în mare parte”, ne povesteşte Jac. „E jale ce se întâmplă!”, mai spune acesta.

În rest, dacă lăsăm drum judeţean la o parte, în Sic se trăieşte bine, oamenii sunt foarte gospodari, au tot ce le trebuie, dar şi muncesc pentru asta. Au în schimb probleme cu penele de curent. „Când se ia curentul, nu ştiu ce se întâmplă, parcă suntem în capătul lumii. Până se sesizează cei de la Electrica, după cinci, şase, sau chiar 12 ore că s-a luat curentul şi fac ceva în sensul acesta, ni se dezgheată congelatoarele şi ni se strică toată mâncarea”, spune acesta. Chiar şi azi au păţit asta din nou. A durat şapte ore pana de curent.

După ce şi-a spus of-ul în legătură cu drumul care îl deranjează mult mai tare decât penele de curent, acesta ne îndeamnă să vizităm stufărişul şi pleacă spre casă – ghidajul nostru s-a încheiat.

Dacă în drum spre băile sărate am sesizat pe alocuri case vechi, sau case părăsite, în Sic nu este cazul. Pe partea stângă ne întâmpină câteva căsuţe, nici noi, dar nici vechi. Pe partea stângă, stufărişul. Nu ai cum să îl ratezi. Suntem la 60 de kilometri de Cluj, iar în faţa noastră se întinde pe o suprafaţă de 500 de ha rezervaţia naturală de interes naţional, denumită Stufărişurile de la Sic. În cadrul proiectului „Delta Transilvaniei: implicarea comunităţilor locale în gestionarea trainică a zonelor umede din Bazinul Fildeşului”, finanţat prin Programul de Cooperare Elveţiano-Român, zona a fost amenajată cu indicatoare, panouri şi un coş de gunoi, la intrarea în stufăriş.

Podeţul din lemn care te ajută să traversezi uşor marea verde de vegetaţie specifică Deltei, cele două foişoare şi turnul din lemn sunt aliaţii de seamă ai turiştilor. Aici eşti doar tu, natura şi gândurile tale, dar dacă te concentrezi puţin, vei simţi că nu eşti singur. Broscuţele îţi vorbesc de departe, iar o egretă mică a pornit în căutarea hranei. Aici trăiesc câteva zeci de specii protejate.Vântul adie uşor, iar stufărişul acceptă rapid invitaţia la dans. Noi însă nu avem timp de dans sau cel puţin nu aici, când în Sic există o casă dedicată dansului!

Lăsăm astfel în urmă Stufărişurile şi ne îndreptăm spre centrul Sicului. Nici nu am ajuns bine, că telefonul ne anunţă că ne-am conectat la o reţea de Wifi (Sic!).

Sicul arată impecabil: curat şi aranjat, iar casele, una mai frumoasă şi mai mare decât cealaltă: o adevărată paradă de bogăţie, căzută însă de puţine ori pe panta kitschului.

Oraşul medieval de odinioară a fost ars din temelii în anul 1717 de către tătari. Marea majoritate a locuitorilor au fost ucişi, iar cei care au scăpat au fost atacaţi de ciumă. Abia dacă au reuşit să rămână în viaţă 100 de persoane. Pentru repopularea localităţii, autorităţile din acea vreme au decis să aducă aici un număr mare de secui şi nobili din Ungaria, ceea ce explică procentul de peste 96% al maghiarilor care locuiesc aici. Comuna a renăscut din propria cenuşă, iar în prezent, se bucură în continuare de dezvoltare. S-au construit şi se contruiesc în continuare adevărate vile.

Biserica renovată veghează din deal întreaga aşeazare. La Sic, tradiţionalul îşi dă mâna cu modernul. Pe stradă, oamenii se îmbracă atât în costum popular, cele din zonă fiind celebre pentru croiul inedit, fiind purtate îndeosebi în zilele de sărbătoare, dar şi modern, pentru a nu face notă discordantă faţă de vilele pe care şi le-au ridicat, unii după mulţi ani de muncă în afară. După cum vă spuneam, la Sic există o casă a dansului. Aceasta îi aparţine olandezului Michel van Langeveld, un străin îndrăgostit de tradiţie. Casa dansului este decorată cu cizme, iar cei care o vizitează vor afla de ce. Vă dăm un singur  indiciu: nu are nicio legătură cu Electric Castle!

După ce ne-am luat lecţia de arhitectură urmărind clădirile cu două sau mai multe etaje, am pornit din nou la drum. Săcălaia a fost o nouă surpriză plăcută. Am găsit case frumos amenajate, curţi cu straturi lucrate cu simţ de răspundere, în apropierea lacurilor din curţile oamenilor. Şi aici, ca în întreaga noastră călătorie, maşinile sunt nelipsite. Câte una sau câte două la fiecare poartă sau curte.

O altă zonă în care am întâlnit turişti, a fost cea din zona Lacului Ştiucii, lac protejat prin Natura 2000, împreună cu stufărişul care îl înconjoară.

Bonţ

Ajungem în satul Bonţ. Aici dăm de o zonă ceva mai rustică, dar nu chiar. Doamna Rodica Rus se întoarce de la muncă. Face zilnic naveta la Gherla, dar îi este decontat transportul şi îi convine. Nu s-ar muta la oraş pentru nimic în lume. S-a născut la Hunedoara. A venit în Bonţ în urmă cu opt ani pentru a avea grijă de socrul său. După ce a decedat socrul, a decis cu soţul său că vor rămâne definitiv aici, la ţară. Soarta însă nu a fost de acord. În urmă cu un an, soţul femeii, în vârstă de 58 de ani, s-a stins, lăsând-o singură în casa socrilor. Cu toate că îi este urât, aceasta nu vrea să se întoarcă la oraş. „Eu am trăit şi la oraş, ştiu cum e. Îmi place mai mult la ţară, e mult mai linişte. Avem tot ce ne trebuie. E adevărat, canalizarea s-a făcut abia acum, gazul la fel. Doar cei care au bani şi-au făcut mai devreme” spune aceasta. Îmi arată locul în care le va instala nepoţilor piscina atunci când se vor întoarce de la mare.

„De abia aştept să vină, că mi-e urât singură. Sunt doar eu şi pisicile. Când vin nepoţii, în vacanţă, parcă altfel trece timpul”, spune femeia. Apoi cade pe gânduri. „Cine s-ar fi gândit că o să rămân văduvă aşa de repede?” Traiul la ţară nu e uşor, dar „dacă ai bani, găseşti şi aici tot ce îţi trebuie. Chiar peste drum este un magazin. Singura problemă este că de ceva timp, banii îi primim pe card, iar în sat nu există niciun POS. Dacă nu ai bani scoşi şi ai nevoie de ceva urgent, nu poţi cumpăra. Nu există nici bancomate. Trebuie să scoatem banii la Gherla. Tocmai din această cauza eu îmi fac majoritatea cumpărăturilor din Gherla. E mult mai simplu!”, mărturiseşte femeia.

Peste drum, la magazin, trei localnici stau la poveşti. „Da, e bine la ţară. Dacă munceşti ai de toate, dacă nu munceşti şi ai bani, la fel”, glumeşte unul dintre localnici. „Se găsesc de toate. Problema e că nu este niciun POS la magazin. Patronii nu vor să investească în aşa ceva, aşa că noi, imediat după ce ne luăm banii, mergem în Gherla şi îi scoatem pe toţi să nu ne mai încurce”, spune un domn cărunt. Magazinul are într-adevăr de toate, iar preţurile sunt decente. „Ne place aici. La noi e bine, s-a mai reparat şi drumul. Când plouă mai e problemă, dar totuşi acum e bine. Sunt şi localităţi care o duc mai rău ca noi”, spune doamna vânzătoare. În faţa magazinului e o cutie poştală. O bătrânică se ascunde de soare sub o umbrelă. Nu e din zonă şi că aşteaptă pe cineva să o ducă acasă, într-un sat vecin.

Aici există şi case abandonate de cei care pleacă să lucreze în străinătate, dar şi case vechi, renovate de clujenii sau gherlenii sătui de viaţa la oraş.

Ne continuăm călătoria: de această dată vom merge pe cealaltă rută, cea care trece prin Gherla, pentru a evita gropile drumului judeţean. Drumul e mai bun, dar şi mai lung în acelaşi timp. Verdele păleşte încet, încet în favoarea clădirilor, a caselor şi a zonei gri. Am ajuns în Cluj. 

„Deşi au un loc anume,
De oraş fiind sătui,
Unii fug departe-n lume,
Alţii-n… lumea satului” – Constantin L. Moldovan.