Mai aproape de Statele Unite şi Germania. România s-a profilat corect. Păcat că acasă…

Puncte cheie:

• Aflată ȋn campanie electorală, cu şanse reale de a obţine al patrulea mandat de cancelar, Angela Merkel se arată rezervată pe tema relaţiilor cu SUA. La mult aşteptata conferinţă de presă care a urmat ȋntâlnirii cu Preşedintele Iohannis, cancelarul german nu a spus niciun cuvânt pozitiv sau ȋncurajator pe tema colaborării cu administraţia Trump, ȋn pofida entuziasmului proamerican evident al oaspetelui ei şi a ȋntrebărilor insistente ale jurnaliştilor, care au ridicat mingea la fileu de câteva ori, după modelul „Trump – garanţii art. 5”, care a funcţionat (până la urmă) la Washington. N-a mers. Ba mai mult, gazda a reiterat că la „la nivelul UE, am discutat să avem o colaborare mai strânsă ȋn domeniul apărării, vrem un rol mai activ ȋn NATO (n.a.: asta ȋnseamnă, indirect, autonomizarea de Statele Unite)”, menţionând chiar şi controversele legate de denunţarea unilaterală a Acordului climatic de la Paris, de către Preşedintele Trump;
• Ȋn schimb, Angela Merkel s-a arătat foarte interesată, pe dimensiunea bilaterală, de ȋntărirea cooperării Germaniei cu România ȋn cadrul Uniunii Europene, ȋn contextul cunoscut al crizei migraţiei, al procedurii de infringement deschise de Comisia Europeană ȋmpotriva Ungariei, Poloniei şi Cehiei, al Brexitului, al reformei viitoare a Uniunii, al relaţiilor complicate cu Rusia ȋn Vecinătatea Estică etc.;
• Ştim că Angela Merkel, ca opţiune personală, este o susţinătoare a NATO şi a unei relaţii transatlantice puternice. A spus-o de multe ori, ȋn trecut. Este o est-germană din generaţia celor care au urât ocupaţia sovietică şi au visat ȋn tăcere, decenii la rând, la democraţia liberală a Occidentului şi la apropierea de Statele Unite. Ȋn discuţiile fără presă cu Preşedintele Iohannis, au „căzut de acord că relaţia cu SUA este importantă pentru UE şi invers”, potrivit declaraţiilor lui Klaus Iohannis. Atunci cum se face că, la conferinţa de presă, doamna cancelar s-a abţinut de la a face declaraţii ȋn acest sens? Explicaţia, aşa cum vom vedea, ţine de opinia publică germană şi vest-europeană, din ce ȋn ce mai „americano-sceptică”, şi ȋnainte de Trump, dar mai ales după instalarea şi primele gesturi ale Preşedintelui Trump, dar ţine şi de reticenţa nucleului franco-german (greşită, ȋn opinia mea) de a mai accepta ideea de protecţie americană asupra Europei;
• Prin seria ȋntâlnirilor cu liderii celor trei mari puteri occidentale, Preşedintele Iohannis obţine consolidări importante ȋn relaţiile cu Statele Unite, Germania, Franţa. România s-a profilat corect ȋn politica externă şi a câştigat identitate ȋn sistemul occidental, ȋntr-un moment de criză europeană şi transatlantică. Păcat că acasă, politica internă e un dezastru continuu…

*

Passau este ȋn inima (catolică) a Europei Centrale, chiar la ȋntâlnirea Bavariei cu Austria, care ȋncepe o sută de metri mai sus de casa ȋn care locuiesc, pe aceeaşi stradă. Ca orice oraş de frontieră, cu o istorie mustind de repere, care uneşte imperii, culturi şi zone de influenţă diferite, „oraşul de pe trei râuri” ȋşi are farmecul şi simbolismul lui subtile, adânc ȋnrădăcinate ȋn fundaţia complicată, mereu plină de drame şi de neprevăzut, a Mitteleuropa. Oraşul, nu mai mare decât Turda de la noi, are o universitate ȋnfloritoare, care a crescut de la 9000 la 12000 de studenţi ȋn ultimii trei ani.

Din zona absolut magnifică, atât de liniştită ȋn aparenţă şi totuşi atât de impunătoare, de imprevizibilă şi de ameninţătoare (teribile inundaţii acoperă Oraşul Vechi, odată la câţiva ani), din punctul confluenţei celor trei mari râuri, distinct colorate (Dunărea albastră, Innul gri şi Ilzul negru), privind spre castelul de secol XV unde a fost ȋntemniţat prizonierul Charles de Gaulle, la finele Primului Război Mondial, spre hotelul faimos unde trăgea ȋmpărăteasa Sisi (al cărei apartament se păstrează) sau spre dealurile Austriei ȋnvecinate, totul pare oarecum familiar, amintind de dealurile Transilvaniei şi de o parte din arhitectura de burg central-european pe care o regăsim şi ȋn Arcul Carpatic, şi totuşi atât de diferit şi de prosper, lipsit de traumele comunismului şi de crisparea nervoasă, uneori isterică, din spaţiul românesc.

De aici, de la catedra de Studii Europene, vizita lui Klaus Iohannis ȋn Germania s-a văzut calm, relaxat, ȋn tonuri corect proporţionate, fără reţinerile de altă dată (cei de aici sunt tineri, ȋn jur de 40 de ani sau mai puţin), fără exagerări şi fără entuziasm, ca o normalitate ȋn cadrul Uniunii, concentrat cel mai bine ȋn fraza-cheie: „bine că putem conta pe România ȋn reformele care se prefigurează ȋn Uniunea Europeană”. Vocile mai excentrice s-au văzut nevoite să puncteze: „bine că n-aţi luat-o razna şi nu v-au apucat şi pe voi prostiile lui Orbán…” Zâmbesc. Privesc pe fereastră şi văd, pe malul Innului, un monument dedicat victimelor naţional-socialismului, nişte ţepe mari de fier, ruginite, urlând spre cerul senin, de vară. Mă abţin, dar gândesc: „ei, dar şi mai bine că n-aţi luat-o voi razna. Nu că n-aţi avea oarece experienţă…”

Ȋn mare parte, a reuşit aşadar şi vizita la Berlin. Poate nu atât de spectaculos ca cea de la Washington (oricum, Merkel nu e un showman imprevizibil, ca Trump), dar a fost, ȋn ansamblu, OK. Dacă ieşea şi o declaraţie pro-atlantistă a cancelarului, ȋn prezenţa Preşedintelui României, mai că puteam spune, plini de mândrie, că am contribuit la refacerea punţilor fracturate ȋntre Uniunea Europeană şi Statele Unite. Dar Merkel ştie bine ce face şi ce spune, abţinându-se de la orice cuvânt pozitiv sau ȋncurajator ȋn relaţia cu administraţia Trump. Cum opţiunea ei personală a fost şi a rămas pro-NATO, singura explicaţie rezonabilă a refuzului de a face o minimă declaraţie proamericană, aproape cerută de presă, constă ȋn reticenţa tot mai mare a germanilor şi vest-europenilor la ideea supremaţiei politice a Statelor Unite ȋn Europa, chiar dacă aceasta a ȋnsemnat, după 1945, garantarea securităţii democraţiilor liberale. Cu alte cuvinte, Merkel ştia că o astfel de declaraţie nu i-ar fi adus niciun beneficiu electoral, ci dimpotrivă. Pe termen lung, o astfel de constatare nu e deloc de bun augur ȋn politica Europei.

Vizita a fost un succes pe dimensiunea bilaterală, fiind clar că Angela Merkel contează pe apropierea şi sprijinul României, ȋn discuţiile complicate care vor urma ȋn Uniunea Europeană, pe tot felul de dosare: Brexitul, criza migraţiei, reforma UE, răspunsul ferm pe care Uniunea vrea să-l dea ţărilor care nu aplică deciziile şi politicile comune (sancţionarea la capitolul fonduri europene), configurarea proiectului Apărării Europene etc.

România a realizat ceva remarcabil ȋn politica externă, ȋntr-un interval de două săptămâni: şi-a creat un profil internaţional bidimensional, puternic proamerican şi proeuropean ȋn acelaşi timp, cum puţine ţări de dimensiuni semnificative din UE mai au ȋn acest moment. Chiar dacă, aşa cum spuneam ȋntr-un articol recent, acest profil ambivalent va fi greu de păstrat ȋn viitor, ȋmpotriva unor presiuni politice dintr-o direcţie sau din alta, definirea şi afirmarea statutului nostru de placă turnantă ȋntre Washington şi Berlin face din România una din ţările poziţionate cel mai corect din regiunea noastră, spre iritarea tuturor susţinătorilor politicii dezbinatoare a Rusiei, recunoscuţi sau acoperiţi.

Dar, cum nimic nu poate fi perfect, iată că politica internă ne trădează din nou. Lideri politici de doi bani aruncă ȋn derizoriu această ofensivă politico-diplomatică inspirată a Preşedintelui Iohannis, scoţând la suprafaţă ȋntreaga neseriozitate, mizerie şi micime a partidelor şi vieţii politice de la Bucureşti.

Nu ştie ea, Dunărea, după ce iese ȋntărită de la Passau şi ȋşi continuă curgerea maiestuoasă spre Europa Centrală şi spre Marea Neagră, peste ce va da mai ȋn jos, la vale…