După alegerile germane, începe reforma UE. Riscuri și oportunități pentru România. Să grăbim anunțarea datei pentru trecerea la Euro!

Puncte cheie:

• După primăvara electorală cu Happy End din Europa, Berlinul și Parisul au convenit recent, practic a doua zi după instalarea noului președinte francez, că se va deschide curând o fereastră de oportunitate strategică pentru reforma structurală a Uniunii Europene (2018-2020), menționându-se, mai mult sau mai puțin discret, chiar și varianta revizuirii Tratatului UE, o idee pe care până nu demult Germania nu o vedea nici necesară, nici realistă;
• Avem deja indicii puternice că, după alegerile generale din Germania, din 24 septembrie, dacă nu apare nicio surpriză electorală iar cancelarul Angela Merkel este reconfirmată pentru al patrulea şi probabil ultimul mandat, Germania și Franța vor da semnalul începerii celei mai substanțiale, mai profunde și mai extinse reforme a Uniunii Europene, de după fondarea Comunităților Europene, practic singura variantă prin care Uniunea poate supraviețui marilor crize și provocări pe care le traversează de peste un deceniu;
• În principal, reformele vor viza trei direcții esențiale, dar nu este exclus să fie discutate pe parcurs și altele. Deocamdată, ar fi vorba de întărirea guvernanței europene (deci, de adâncirea integrării, adică “mai multă Europă”) în special pe dimensiunea economică, mergând până la instituționalizarea Zonei Euro (se vorbește neoficial chiar de Guvernul și Parlamentul Zonei Euro, evident și cu un buget propriu al Zonei Euro, iar în varianta minimală se vorbește de un “ministru de Finanțe” al Eurogrupului, care să avizeze sau să respingă proiectele bugetelor naționale, în funcție de respectarea criteriilor europene de convergență), în al doilea rând de introducerea unor criterii și măsuri mai clare, mai prompte și mai ferme de sancționare a statelor “rebele”, care se opun fățiș principiilor și valorilor europene, mergând până la suspendarea temporară (Ungaria pare în acest moment prima vizată, dar nici guvernul de la Varșovia nu e cu mult mai bine văzut de franco-germani) și, în fine, de dimensiunea Apărării Europene, solicitată în special de Franța, pentru care ar trebui însă modificat Tratatul Uniunii;
• În felul acesta, nucleul franco-german, sprijinit aproape necondiționat de țări precum cele din zona Benelux, Austria și Finlanda, speră că va putea da mai multă coerență politică și mai multă eficiență economică UE27, chiar dacă asta va însemna concentrarea deciziilor în Zona Euro;
• Realist vorbind, trebuie admis că plecarea Marii Britanii reduce la minim relevanța decizională a grupului non-Euro din Uniune, existând riscul unei marginalizări politice evidente a celor opt state non-euro care rămân, periferizare de care încep să se teamă inclusiv țări vest-europene dezvoltate, precum Danemarca și Suedia;
• Cele 19 economii din Zona Euro vor realiza curând 85-90% din PIB-ul Uniunii Europene, după finalizarea Brexitului, iar această realitate economică aproape covârșitoare este imposibil să nu fie reflectată într-o realitate politică și instituțională pe măsura raportului de forțe;
• Rămâne de rezolvat, în viitorul nu foarte îndepărtat, problema Italiei, “marele bolnav” economic al Uniunii Europene (Grecia fiind cel mic), cu o datorie publică imensă, un sistem bancar relativ fragil și un deficit de competitivitate care dă bătăi de cap Berlinului și Bruxellesului, desigur considerând că președintele Macron și guvernul său vor reuși (rămâne de văzut) să optimizeze în 2-3 ani cheltuielile bugetare exagerate ale Franței, aflată totuși într-o situație mai bună decât cea a Italiei;
• Dacă adăugăm și percepția categoric nefavorabilă (circumspectă în cel mai bun caz) din capitalele europene cu privire la Președintele Donald Trump, înțelegem și mai mult de ce Germania și Franța doresc să avanseze în integrarea europeană, inclusiv pe dimensiunea Apărării;
• În fine, ne place sau nu, trebuie să recunoaștem că cele două şocuri electorale din 2016, Brexitul și alegerea lui Donald Trump pun România (și nu numai) în fața unei presiuni crescute a opțiunilor nucleului franco-german, nucleu care va prelua curând Europa unită în propriile mâini, oferind celor din jur posibilitatea de a alege dacă doresc să meargă sau nu pe acest drum. Răspunsul este, cred, evident, cel puţin pentru România, pentru a nu vorbi, de exemplu, în numele Grupului de la Vişegrad. Pentru că, așa cum se vorbește deja în mediile de reflecție germane, s-a ajuns la un fel de “make-it or break-it point” iar cei care vor să meargă înainte împreună, respectând acelaşi set de valori şi reguli, o vor face de acum fără să mai piardă prea mult vremea, convingându-i şi explicându-le celorlalți ce și cum.

*

Lunea trecută, pe 15 mai, mă aflam la Berlin când proaspăt învestitul președinte francez făcea prima sa vizită externă, la cancelaria Germaniei. Dincolo de simbolismul întâlnirii destinse a celor doi șefi ai executivelor, începea ceea ce germanii și francezii (și, probabil, mulți alții de pe continent) își doresc să fie o nouă eră a Uniunii Europene, bazată pe motorul franco-german revigorat și pe unitatea regăsită a celor care rămân în UE27.

Ca să fiu sincer în aprecierea mea, e o doză de realism și pragmatism aici, în acest proiect refondator, dar e și puțin idealism în tot acest „nou început” al cărui design îl concep acum Berlinul și Parisul, mizând pe o unitate de la sine înțeleasă a celor mai mici, din eșalonul al doilea și al treilea al Uniunii Europene. Nu va fi deloc simplu, dar nu este nici imposibil. Iar combinația de realism și idealism nu poate fi decât benefică, în principiu, cu singura condiție de a nimeri proporția corectă a ingredientelor.

Nu vreau să fac predicții în acest sens, dar nu exclud ca peste 5-10 ani să vedem o Uniune Europeană mai integrată în adâncime, aproape un supra-stat federal, dar mai restrânsă numeric, bazată așadar pe un nou Tratat, dar unul care nu va fi semnat de toate cele 27 de state membre din prezent. Nu am nicio îndoială că România va dori să facă parte din „nucleul” care va promova reforma UE, dar va trebui să ne grăbim în a ne apropia, politic şi economic, de acest nucleu, şi de a fi mai convingători. Că vor fi 19, 22 sau 27 contează mai puțin, atâta timp cât cei care continuă împreună vor găsi formula coerentă și eficientă de a face față problemelor lumii viitoare și de a menține pacea în Europa.

Dar, de plecat pe calea reformelor, nu se pleacă astăzi de la ideea că nu ar rămâne toți cei 27, ci că Germania și Franța vor avea puterea să îi convingă pe toți să le urmeze, pe același drum. Un vânt optimist adie la Berlin și Paris. Preşedintele Macron pare hotărât să reformeze Franţa şi să sprijine şi reforma Uniunii Europene (de fapt, cum bine se observă, guvernarea celor două mari puteri ale UE a devenit inseparabilă de guvernarea Uniunii însăşi) în timp ce susţinătorii cancelarului Merkel par ceva mai destinşi după victoria CDU din landul-cheie Nordrhein-Westfalen, controlat multă vreme de social-democraţi, şi după ce avansul creştin-democraţilor în sondajele la nivel federal s-a mărit la aproape 10%.

Pentru România, proiectul reformator sau chiar refondator al Uniunii (în funcție de nuanța de entuziasm pe care o afișează interlocutorul german sau francez pe care îl întâlnești) generează riscuri mari dar și câteva oportunități interesante. Și unele, și altele, sunt semnificative pentru noi, ca și pentru întreaga regiune din care facem parte, și ar trebui abordate mai deschis și mai profund la București, momentul fiind critic și decisiv, în sensul cel mai larg al termenului, pentru cel puțin o generație de europeni de acum înainte.

De departe, riscul cel mai mare este să nu facem față din perspectiva competitivității economice și să ajungem la concluzia (tristă) că nu putem adopta moneda Euro prea curând, ceea ce politic ne-ar plasa, oficial, la periferia decizională a noii UE. Dacă până acum Marea Britanie, prin proporțiile ei, echilibra oarecum Eurogrupul cu zona non-Euro, de acum înainte Uniunea Europeană va însemna, în linii mari, Zona Euro (la rândul ei neomogenă, având în vedere diferențele de dezvoltare între nord și sud), la care se adaugă un cerc periferic non-euro, fragmentat pe componentele lui geopolitice și culturale: nordică, central-europeană și sud-estică. Așadar, am rămâne în zona cea mai vulnerabilă posibil, cea non-euro sud-estică, adică periferia periferiei, alături de Bulgaria și Croația, fiind vorba de ultimele trei state care au aderat la Uniune.

Ştiu cât de complexe sunt analizele privind trecerea la Euro, cunosc punctul de vedere al BNR privind necesitatea unui nivel minim de 75% din media UE a indicatorului PIB/locuitor (deocamdată, România ar fi pe la 55% din media UE) dar, având în vedere riscurile politice ale ţintuirii ţării la periferia procesului de integrare europeană, pe termen lung, aş sugera grăbirea procesului de reflecţie internă şi anunţarea unei date privind adoptarea monedei Euro.

Clarificarea aceasta este aşteptată la Berlin şi nu numai. Nimeni nu ne forţează, este decizia noastră suverană (deşi nu trebuie uitat că avem obligaţia adoptării Euro în Tratatul de Aderare, data fiind însă neprecizată) dar formularea de către Bucureşti a unei perspective ar fi de bun augur pentru cooptarea României în grupul reformiştilor. Că va fi vorba de 2022, sau 2023, sau 2024, e mai puţin important, dar ar fi în beneficiul României să dăm semnalul că am decis să facem pasul spre Zona Euro. Comparaţiile în general nu funcţionează, dar putem totuşi observa că economia Slovaciei, care a adoptat Euro în 2009, era oarecum în aceeaşi ligă cu economia României iar Slovacia nu a colapsat după trecerea la moneda unică.

În final, fără să diminuăm cu nimic optimismul, încrederea şi determinarea care şi-au făcut loc recent la Berlin şi Paris, trebuie totuşi să revenim la o perspectivă ceva mai precaută, mai potrivită poate regiunii în care ne aflăm, şi să spunem că este posibil şi ca nimic din aceste speranţe să nu se concretizeze. Da, pro-europenii au câştigat în Olanda şi Franţa iar Angela Merkel este favorită pentru alegerile din 24 septembrie. Dar mai sunt multe alte necunoscute. În iunie, noul partid centrist al lui Macron, Republica în marş, are nevoie de o majoritate în Adunarea Naţională, pentru a guverna stabil. Pe 15 octombrie, urmează legislativele din Austria, iar deocamdată extremiştii anti-UE de la FPÖ conduc în sondaje, cu circa 30%, deşi sunt în uşoară scădere. Va fi posibilă formarea noului guvern de la Viena fără extrema-dreaptă? Greu de spus acum. Pe 20-21 octombrie, vine Cehia, cu o perspectivă foarte complicată de formare a unei majorităţi clar pro-europene. Bun, veţi zice, nu o să se poticnească Germania şi Franţa în rezervele Cehiei de a accelera integrarea. Dar să nu uităm Italia, instabilă politic şi economic, cu alegeri care pot avea loc oricând, şi în care niciun partid nu are curajul de a spune clar lucrurilor pe nume, adică faptul că economia Italiei este pe buza prăpastiei (şi nu de ieri, de azi), că italienii trăiesc periculos în Zona Euro, cu datorii şi deficite tot mai mari, şi că ceva trebuie făcut pentru a evita dezastrul. Iar în cazul unui faliment de stat, să ţinem cont că una e să salvezi Grecia, şi nici acest lucru nu s-a dovedit uşor, şi cu totul altceva este să salvezi Italia.

Este mult prea devreme să spunem că ce a fost mai greu a trecut şi că Uniunea Europeană a depăşit criza. Dar voinţă politică, pricepere, seriozitate şi responsabilitate pentru a gândi o reformă pe termen lung există, cel puţin la Berlin şi, sperăm, la Paris. România este acum în faţa unor riscuri dar şi a unor oportunităţi, şi unele, şi altele, dintre cele mai importante. Dacă vom judeca şi vom acţiona corect în anii următori, este posibil ca noua Uniune Europeană să ne găsească mult mai aproape de o poziţie semnificativă în procesul de integrare. Dacă ratăm acum şi rămânem pe dinafară, va fi mult mai rău decât îşi pot imagina mulţi dintre noi, căci Europa unită se va strânge ca un arici, pentru a-şi proteja pântecele de ameninţările externe. Dacă pentru Marea Britanie a nu fi în Uniunea Europeană nu va fi sfârşitul lumii (deşi, la rândul lor, vor regreta la un moment dat decizia de a ieşi), pentru oricare din ţările regiunii noastre un drum alternativ ar fi catastrofal. E suficient să privim încă o dată harta pentru a înţelege de ce.