Secolul XXI, Uniunea Europeană şi iredentismul maghiar

O precizare pentru început: nu m-ar fi interesat subiectul şi n-aş fi scris acest articol dacă aş fi avut cel mai mic indiciu că iredentismul şi revizionismul maghiar se opresc la Jobbik. Aproape că n-ar fi meritat să ne pierdem timpul. Dar nu, să nu-şi facă nimeni iluzii, e mai mult decât atât. Pentru mulţi maghiari care dealtfel nu simpatizează mişcarea Jobbik, Trianonul şi consecinţele tratatului din 1920 nu sunt acceptate nici astăzi ca „subiecte închise”, cu care s-ar putea împăca definitiv: unii o spun explicit (inclusiv preşedintele Ungariei, János Áder), alţii o sugerează în subtext, alţii doar o gândesc. Deci, problema există, este reală, chiar dacă nimeni nu ştie cu precizie cum ar trebui gestionată, corect şi eficace (altfel decât electoral, ceea ce toată lumea ştie să facă), o frustrare istorică de asemenea proporţii.

La începutul anilor’ 90, Ungaria părea copilul răsfăţat al Europei Centrale şi de Est, exemplul bun, modelul de urmat la toate capitolele: economie, democraţie, stat de drept, modernizare, occidentalizare, europenism, drepturile omului etc. Astăzi, regimul politic de la Budapesta este criticat sistematic în Europa şi Statele Unite şi este ameninţat tot mai frecvent cu sancţiuni, fie că este vorba de revizuirile constituţionale repetate ale majorităţii parlamentare FIDESZ, care limitează libertatea presei sau independenţa Băncii Centrale, fie de politicile economice propriu-zise care ignoră criteriile UE legate de deficitele acumulate, fie de rasism, fie de antisemitism. Dar acestea nu sunt, se pare, singurele „schimbări la faţă” ale Ungariei cărora Uniunea Europeană va trebui să le găsească un răspuns în timp util, adecvat secolului XXI.

La începutul tranziţiei postcomuniste, lobby-ul maghiar din Europa de Vest şi America de Nord funcţiona la turaţie maximă. În principal pe baza diasporei foarte active politic, apărute după emigrarea masivă din 1956 (generaţie apusă recent), imaginea poleită a Ungariei a sensibilizat niveluri politice de top, de la cancelarul Helmut Kohl la congresman-ul Tom Lantos sau secretarul de stat Madeleine Albright, reflectând totodată în cancelariile occidentale, prin antiteză, imaginea unor ţări „primitive” din regiune (România, Slovacia, Iugoslavia, deficitare ca forţă a lobby-ului extern), care „asupreau” minorităţile naţionale de pe teritoriul fostului imperiu austro-ungar. Coincidenţa face ca însăşi revolta populaţiei împotriva regimului caduc al lui Nicolae Ceauşescu să fi avut ca punct de pornire ostracizarea unui pastor reformat de etnie maghiară din Timişoara, care ulterior se va dovedi cel mai virulent duşman al ordinii constituţionale postcomuniste a României.

Combinate cu episodul straniu Tg. Mureş – martie 1990 şi apoi cu tragedia destrămării sângeroase a Iugoslaviei, care a coalizat pentru multă vreme Occidentul împotriva Serbiei lui Miloşevici, ingredientele istorice şi etnico-politice ale „afacerii Transilvania” păreau, acum mai bine de două decenii, să fie decisive pentru relaţia viitoare a României cu Europa. Nu e prima dată când românilor le-a trecut glonţul istoriei pe lângă ureche. Dar, din fericire, percepţiile s-au schimbat treptat şi semnificativ în Occident, în special după semnarea Tratatului de bază între România şi Ungaria, în 1996. Desigur, participarea directă sau indirectă a UDMR la aproape toate guvernările din ultimii douăzeci de ani, împreună cu toate partidele politice semnificative din România, a întărit ideea că nu există nicio discriminare etnică împotriva maghiarilor sau a altor minorităţi etnice. O dovedeşte popularitatea primarului din Sibiu, ales de patru ori de marea majoritate a cetăţenilor acestui oraş, evident de altă etnie decât apreciatul edil.

Pe fondul înfiinţării, în 1991, şi apoi al distanţării politice ostentative a Grupului de la Vişegrad de restul ţărilor postcomuniste de pe continent, s-a încercat în sistemul relaţiilor internaţionale o interesantă manevră politico-diplomatică de delimitare, de divizare a fostului bloc socialist în ţări „mai mult” şi, respectiv, „mai puţin” europene, de recreare a „Europei centrale” (vechiul concept german Mitteleuropa), distinctă nu numai ca performanţe dar şi ca identitate culturală de ţări precum România, Bulgaria, Serbia, Albania, ca să nu mai vorbim de republicile post-sovietice. Odată ce valul extinderii NATO şi apoi a Uniunii Europene a trecut, spre est, dincolo de Grupul de la Vişegrad, incluzând România şi Bulgaria (2004, respectiv 2007), importanţa în politica şi simbolistica euro-atlantică a acestui grup (cu vocaţie esenţialmente separatistă, identitară) a scăzut la zero. Mecanismul secesionist nu mai funcţiona şi nu-şi mai dovedea utilitatea în Europa, fapt rămas valabil până astăzi.

După ce a devenit clar că Uniunea Europeană nu are cum să susţină procese politico-administrative iredentiste şi revizioniste, oprind practic discuţia „la nivelul standardelor europene în domeniul minorităţilor etnice” (standarde atinse de toate statele membre ale Uniunii Europene, prin adoptarea acquis-ului comunitar), demersurile maghiare au continuat pe linia conceptului inacceptabil de autonomie etnică. Altfel spus, o formă edulcorată a iredentismului, secesionismului şi enclavizării etnice.

Cine mai poate susţine enclavizarea etnică, în Europa secolului XXI? Cât de retrograd poţi să fii ca să crezi că e mai bine „separat” decât „împreună”, în aceeaşi ţară (cu referire la şcoli, licee, universităţi, administraţie publică etc.)? Trăiesc în Cluj, sunt cadru didactic al Universităţii Babeş-Bolyai şi ştiu foarte bine că maghiarii nu mai au de mulţi ani niciun drept nesatisfăcut, nimic justificat de cerut şi nimic justificat de primit, pe baze etnice. Au, în schimb, ca şi etnicii români, o mulţime de aşteptări legitime legate de nivelul de viaţă, de locurile de muncă, de salarii, de infrastructura publică etc. Ştiu, de asemenea, că o parte a studenţilor de etnie maghiară abia reuşesc să dea răspunsuri inteligibile în limba română, la examene sau alte activităţi didactice (cum au promovat oare bacalaureatul?), ceea ce le diminuează substanţial şansele unei cariere profesionale de top în România, exceptând rutele periferice din judeţele deja enclavizate. Este o autoizolare dezamăgitoare.

La nivelul concitadinilor mei etnici maghiari, oameni obişnuiţi, din interiorul sau din afara comunităţii academice, tema privind „drepturile minorităţilor” nu mai există de mulţi ani. Toată tevatura este pur politică şi este menită să legitimeze partide şi politicieni pe baze etnice, care altminteri ar trebui să dispară dintr-un sistem democratic, adaptându-se la o piaţă globală, competitivă.

Dacă, de exemplu, vrei facultăţi separate în limba maghiară, înseamnă că singurul lucru care te interesează cu adevărat sunt funcţiile de conducere din universităţile sau facultăţile nou create (distribuite unei clientele etnice), fiindcă cine doreşte să înveţe în limba maghiară o poate face demult, fără probleme. Nu e aşadar pentru studenţi, e pentru liderii comunităţii, ceea ce este altceva. În marea majoritate a democraţiilor liberale avansate (Statele Unite, Canada, Franţa etc.), politica pe baze etnice este interzisă explicit, prin lege, naţiunile fiind definite civic, pe bază de cetăţenie.

Pentru exprimarea identităţilor şi nevoilor specifice, culturale şi spirituale, există desigur biserici, teatre şi reviste, dar nu partide şi locuri în Parlament, funcţii şi demnităţi politico-administrative, posturi în ministere sau universităţi separate. Şansele indivizilor de a concura pentru resurse publice sau private trebuie să fie egale, indiferent de etnie (rasă, sex, etc…, ştim formula constituţională consacrată), iar discriminarea pozitivă (cu excepţia persoanelor cu dizabilităţi) nu este acceptată nicăieri, la fel ca ideea drepturilor colective, respinse de doctrina liberală a lumii moderne.

În mod paradoxal, votul etnic şi partidele etnice îi vulnerabilizează în primul rând pe etnicii minoritari, menţinându-i captivi de-a lungul vieţii în „statutul lor de minoritari”. În absenţa acestui tip de vot şi a acestor partide, respectivii ar putea fi votanţii unor partide cu vocaţie naţională şi, implicit, s-ar putea defini ca parte a unei majorităţi politice a societăţii, constituite pe baze doctrinare: liberali, social-democraţi, creştin-democraţi etc. În felul acesta, minoritarul etnic este privat indirect de dreptul la opţiune politică personală, fiind presat pe toate canalele comunităţii să-şi voteze etnia căreia îi aparţine prin naştere. Singurul rol al votantului etnic este în prezent să legitimeze scaunele de deputaţi, senatori şi miniştri ai partidului etnic, căci problematica etnică este, pe fond, epuizată în Uniunea Europeană.

Închei spunând că admit o înfrângere şi o limitare, prin însăşi scrierea acestui articol: cu cât vorbim mai mult despre obrăzniciile înalţilor sau micilor demnitari ai Ungariei care se perindă în tabere de vară alternative (iredentismul soft alternând cu cel hard, ca în butada cu poliţistul bun şi poliţistul rău) prin ţinuturile pitoreşti ale României, incitând spiritele în căutare de voturi, cu atât le facem un serviciu mai mare. Iar ei ştiu asta: doar obţinând riposta societăţii româneşti îşi ating scopul ultim, să arate în Europa că există o dispută (care, eventual, să fie analizată internaţional şi să se caute o soluţie negociată), când de fapt nu există nicio dispută şi nimic de negociat, ci doar o mare obrăznicie a regimului actual de la Budapesta, care n-ar fi fost tolerată atâta timp de niciun stat cu tradiţii democratice îndelungate. Dar culpele, complicităţile şi ipocriziile sunt, aşa cum bine ştim, intricate, iar jocul a fost şi este electoral, în ambele capitale, după cum a bătut vântul interesului: spre pustă sau dinspre pustă.

UDMR este, la rândul ei, prinsă într-o dilemă morală şi politică fără ieşire rezonabilă: ce să facă acum, să tacă mâlc, să încuviinţeze sau să se dezică de obrăzniciile Budapestei pe teritoriul României? Ce le este mai drag şi mai aproape? Desigur, votul din 2016 şi supravieţuirea în generosul Parlament de la Bucureşti, mai numeros astăzi decât Congresul Statelor Unite ale Americii, eventual o nouă participare la guvernare, după prezidenţialele din 2014, bineînţeles „în folosul comunităţii maghiare din Transilvania”.