Tinerii Clujului/Alexandra Felseghi, regizor: Mai multă încredere acordată tinerilor şi mai puţină birocraţie ar putea naşte suprize foarte plăcute

Este clujeancă, a studiat pianul la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă”, iar în 2009 a absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune la specializarea regie de teatru. În 2011, împreună cu mai mulți colegi de facultate, înființează compania independentă de teatru, film și evenimente, Create.Act.Enjoy, încercând să construiască un cadru în care să își profeseze meseria fără compromisuri. Alexandra Felseghi nu crede în tipul regizorului-dictator și a fost întotdeauna un team-player. Își dorește ca orașul în care s-a născut să devină Capitală Culturală Europeană în 2021 și, mai mult „să devină un centru cultural-artistic efervescent, cu o ofertă de evenimente atât de bogată, încât să-i scoată din casă şi pe cei mai leneşi şi mai comozi dintre noi”. Despre artă și scena independentă de teatru, dar și despre Acasă, orașul în care a crescut, s-a format și de care s-a îndrăgostit iremeidiabil, am stat de vorbă cu regizorul Alexandra Felseghi.

Eşti doctorand al Facultăţii de Teatru şi Televiziune, regizor de teatru și muzician freelance. În ce măsura mai este muzica o parte din tine și cum ți-ai stabilit prioritățile?

Muzica a fost şi va fi întotdeauna o parte din mine. Am crescut înconjurată de muzică şi nu mi-aş putea imagina viaţa mea fără ea – e ca şi când mi-aş interzice să mă mai întorc vreodată „acasă”. Într-adevăr, doctorand, regizor de teatru, dramaturg şi muzician „ocazional” poate suna destul de confuz, dar cred că am găsit (după ceva timp!) o modalitate de a armoniza toate aceste roluri. Nu am o reţetă, uneori mi se pare că o anumită idee merită dezvoltată într-un text, alteori într-un spectacol, sau într-o compoziţie. De cele mai multe ori, îmi place să-mi scriu singură sau să-mi dramatizez un text pe care urmează să-l montez. De asemenea, cred că e foarte important pentru un regizor să aibă un minim bagaj de cunoştinţe muzicale. În postura de doctorand, am învăţat să iau distanţă faţă de munca mea şi să o privesc dintr-un punct de vedere critic, să găsesc referinţe şi să o plasez într-un context mai larg. Esenţialul este să nu încerci să fragmentezi toate aceste ocupaţii, ci să te foloseşti de toate resursele de care dispui pentru a te exprima şi a transmite unui public mesajul şi starea pe care o doreşti. Evident, asta în cazul în care nu vrei să ții totul pentru tine. Este o chestiune de alegere, până la urmă.

Ce ţi-a oferit în plus teatrul şi nu ţi-a oferit muzica?

Sincer, nu m-am gândit niciodată la asta, pentru că nu prea am obiceiul să compar în minusuri şi plusuri. Teatrul este o artă extravertită, care se bazează foarte mult pe munca în echipă. Trebuie să ai disponibilitate în a te deschide, în a crede şi a-i face pe ceilalţi să creadă, să nu te dai bătut şi să cauţi în permanenţă soluţii, experimentând. Cred că asta mi-a oferit teatrul: curajul de a-mi asuma un risc şi de a merge înainte alături de acei oameni şi nu alţii.

Ai făcut asistenţă de regie alături de Andrei Şerban pentru spectacolul „Hedda Gabler” și alături de Gianina Cărbunariu pentru spectacolul  „X mm din Y km”. Care au fost lecțiile pe care le-ai învăţat din cele două colaborări?

Sunt două experienţe foarte diferite şi sunt extrem de norocoasă că am avut posibilitatea să am parte de ele în timpul anilor de master. Sunt de părere că nimic nu e întâmplător şi uneori, dacă îţi doreşti un lucru, s-ar putea ca el să ţi se întâmple sub o formă sau alta, ghidat parcă de o forţă superioară. Atât Andrei Şerban, cât şi Gianina Cărbunariu sunt doi artişti despre care fie învăţasem în şcoală, fie citisem sau văzusem spectacole şi le admiram munca. Dar lucrurile esențiale pe care le-am experimentat atunci şi continui să le explorez acum sunt legate de forţa spirituală a teatrului şi de nevoia mea ca artist de a lua atitudine şi de a (mă) înţelege.

[stextbox id=”custom”]Spectacole și colaborări: „Lost in Transition” (2014), „Haute Cuisine”-scenariu (2013), „Every day is a Bridget day”, spectacol de teatru alternativ, după romanul „Jurnalul lui Bridget Jones” de Helen Fielding (2013), „This is my body. Come into my mind”, spectacol de teatru dans cu Raluca Lupan şi Diana Buluga (2012), „4:48 Psihoză”, după Sarah Kane, one woman show cu Raluca Lupan (2011), „Flori de mină”, de Szekely Csaba, spectacol în limba maghiară, la Studio Yorick (2011), „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, după C.S. Lewis (dramatizare de Alexandra Felseghi) 2010, „Viaţa şi opiniile filosofice ale unei pisici”, după Hippolyte Taine (2010), Soap Opera, de Cristiana Keresztes (2009– spectacol de licență), „Livada de vişini”, producţie a studenţilor secției de Regie şi Actorie, anul 2, (2008, Facultatea de Teatru și Televiziune, Cluj-Napoca) „Life project”, scenariu scris în colaborare cu Alina Frâncu (2007).[/stextbox]

Care sunt tematicile care te intrigă ca regizor? Ce fel de regizor eşti? Ce ai descoperit despre tine după fiecare spectacol pe care l-ai pregătit?

Cred că fiecare spectacol îşi găseşte un timp al lui de a ieşi la lumină şi de a se materializa. E foarte important să înţelegi acest lucru şi să captezi momentul în care o idee a ajuns la maturitate în tine şi urlă să iasă la iveală. De cele mai multe ori pornesc de la o temă care mă interesează şi nu de la un text propriu-zis. El se naşte ulterior, creşte, descreşte, se taie, se adaptează, se transformă, se mulează pe actorii care mă inspiră, se scrie şi se rescrie până ajunge în forma în care apare în faţa publicului. Până atunci însă, lucrul la un spectacol este o adevărată aventură în care cu toţii căutăm să înţelegem ceva esenţial despre noi. Nu cred în tipul regizorului-dictator în acest mod de lucru, sunt de părere că mai multe capete gândesc mai bine decât unul singur şi, până la urmă lucrul la un spectacol este o muncă de echipă, deci trebuie să fii un bun team player şi în acelaşi timp, să fii şi acela care are firul roşu al spectacolului. Nu cred că am folosit aceeaşi reţetă la două spectacole, îmi place să caut noi modalităţi de lucru, uneori tema aleasă necesită o altfel de abordare decât la producţia precedentă, deci nu are niciun rost să te încăpăţânezi şi să mergi pe drumul pe care ai mai mers; şi, până la urmă nici nu mai e atât de incitant.

Din experiența pe care ai acumulat-o până astăzi, cum privești evoluţia scenei independente de teatru în Cluj? Dar a spectacolelor de tip performance?

Mă bucură că în ultimii ani la Cluj, tot mai mulţi artişti capătă curajul de a activa în sectorul independent, că sunt foarte prezenţi, foarte activi şi oferă mult mai multe alternative publicului. La începutul anilor 2000, pe vremea când eram în liceu, urmăream acţiunile Teatrului Imposibil, care propunea texte noi şi abordări inedite, scoţând spectacolul din contextul unei săli clasice şi ducându-l în spaţii neconvenţionale. Prin intermediul lor am înţeles că poţi face teatru şi altfel şi asta nu doar pentru a fi diferit cu orice preţ, ci pentru a fi mai aproape de oameni şi de realitatea lor. De atunci s-au schimbat foarte multe, atât la nivelul comunicării dintre performer şi public, cât şi la nivel de mentalitate.

Povestește-ne despre experiența Create. Act. Enjoy. Câtă încredere ai avut în acest proiect şi ce şanse de reuşită i-ai dat in perioada în care aţi fost primii sau printre primii care aţi format o companie independentă de teatru în Cluj?

Dacă n-aş fi avut încredere în oamenii care formează astăzi Create.Act.Enjoy sau în visele lor, nu m-aş fi înhămat la aşa ceva. Nu se poate să faci teatru sau film de unul singur; noi am încercat încă de la început să ne construim un cadru în care să putem să ne facem meseria într-un mod sincer, plăcut şi fără compromis. Nu e uşor, dar dacă loviturile care vin dinafară şi care uneori sunt pe cât de involuntare, pe atât de grele, nu vă spulberă ca echipă, înseamnă că merită să continuaţi. Asta mi se confirmă de fiecare dată, după un spectacol, după un atelier, după un program de terapie prin artă – reacţiile celor care participă mă fac să înţeleg că suntem pe o cale bună şi n-avem niciun motiv să dăm înapoi.

„În momentul de faţă ne aflăm la Spitalul Clinic de Recuperare din Cluj, unde desfăşurăm cea de-a treia ediţie a programului de terapie prin artă (20 iulie-5 august), cea mai amplă iniţiativă de gen dintr-un spital din România la ora actuală. Pentru toamnă pregătim spectacole noi, ateliere creative la spaţiul nostru, The Box, şi multe alte surprize de care veţi afla cât de curând”, Alexandra Felseghi

Sunt clujenii consumatori constanți de arta, din punctul tau de vedere? Sau doar de ocazie?

Cred că peste tot în lume există consumatori constanţi de artă şi alţii de ocazie; depinde de eveniment, de amploare şi de gen. S-a întâmplat ca unii consumatori de ocazie să se transforme în consumatori constanţi – şi aici ne mândrim că am avut şi noi un rol în această schimbare de atitudine.

[stextbox id=”custom”]

Ce îţi place cel mai mult în Cluj?

M-am născut aici, deci pentru mine e Acasă. Dar, în afară de asta, faptul că e un oraş primitor, de care te ataşezi rapid şi iremediabil. Cunosc suficiente cazuri care, dacă nu au rămas aici, s-au despărţit foarte greu de acest loc, pe care îl vizitează constant şi sunt surprinşi de schimbările în bine care apar de la an la an.

Care este locul preferat din Cluj?

P-ţa Muzeului pe timp de iarnă, fără ştrandul teraselor de acum.

Ce ai schimba în acest oraş?

Mai mult credit acordat tinerilor şi mai puţină birocraţie ar putea naşte nişte suprize foarte plăcute!.

Care este visul tău pentru Cluj?

Să câştige titlul de Capitală Culturală Europeană 2021 şi să devină un centru cultural-artistic efervescent, cu o ofertă de evenimente atât de bogată, încât să-i scoată din casă şi pe cei mai leneşi şi mai comozi dintre noi.

Care sunt cărțile care te inspiră?

„Homo Faber” de Max Frisch, „Maestrul şi Margareta” de Mihail Bulgakov și „1984” de George Orwell

Care sunt oamenii sau personalităţile care te inspiră?

Bunica mea va fi întotdeauna un exemplu al tăriei de caracter, al generozităţii şi al eleganţei.

Ai un motto?

Deocamdată nu, prefer să mai acumulez experienţă pe care să o rezum în nişte cuvinte memorabile puţin mai târziu.

Un lucru/obiect fără de care nu poţi trăi?

Încerc să nu mă ataşez de obiecte.

Ce te enervează?

Plânsul de milă, dependenţa de orice fel şi expresia clasică „las’ că merge şi-aşa”.

Unde ți-ai dori să trăiești, dacă ar fi să pleci din Cluj?

Am senzaţia că Berlin ar fi un oraş pe gustul meu. Dar chiar dacă aş trăi acolo, în mod cert m-aş întoarce destul de des la Cluj.

[/stextbox]