Ziua Internaţională a Muncii. 125 de ani de istorie a zilei de 1 mai

Ziua Muncii se sărbătoreşte pe 1 mai din anul 1889, când Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat ca în această zi să fie comemorate victimele grevei generale din Chicago. Cu timpul, 1 mai a început să fie sărbătorit în majoritatea ţărilor lumii, devenind Ziua Muncii.

Pentru “oamenii muncii” care activau şi înainte de 1989, 1 mai însemna parade muncitoreşti, cu fast şi strălucire, cu muzică şi manifestaţii de bucurie. Pentru cei care în acele vremuri erau copii sau poate nici nu existau, 1 mai înseamnă doar o zi liberă – pe care o petrec musai în aer liber, la iarbă verde, cu grătare, mici şi bere; sau prima baie în mare, inaugurând sezonul estival.

În realitate, 1 mai nu aparţine nici comunismului, nici zilelor noastre, nu înseamnă nici parade şi nici picnicuri, ci reprezintă lupta muncitorilor pentru condiţii de muncă decente.

Demonstraţii şi proteste

Istoria zilei de 1 mai începe în anul 1872, atunci când circa 100.000 de muncitori din New York, majoritatea din industria construcţilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. Fiecare dintre ei lucrau în jur de 10-12, uneori chiar 14 ore pe zi. Însă abia în 1886, la întrunirea Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii), a fost iniţiată o rezoluţie care stipula următoarele: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”. Iniţiatorul rezoluţiei a fost George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor, care a şi cerut tuturor organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.

În acel an, pe 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au ieşit din nou în stradă, în acelaşi scop, pe tot teritoriul Statelor Unite. Cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au fost înregistraţi circa 90.000 de protestatari, între care aproximativ 40.000 se aflau în grevă. Rezultatul a fost favorabil, căci aproape 35.000 de muncitori şi-au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Evenimente tragice

Pentru alţi protestatari, însă, finalul a fost tragic. Pe 4 mai al aceluiaşi an, în piaţa Heymarket din Chicago, numărul greviştilor trecuse de 65.000. În timpul unei demonstraţii, o parte dintre aceştia au plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”, însă poliţia a intervenit în forţă: patru protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi.

Întâmplările au generat alte demonstraţii şi le-au alimentat pe cele aflate deja în desfăşurare, iar în acea seară violenţele s-au înteţit. În condiţii neelucidate, o bombă a explodat în mijlocul coloanei de poliţişti aflată în piaţa Haymarket, rănind 66 de oameni ai legii, dintre care şapte au decedat ulterior. Poliţia a ripostat cu focuri de armă trase înspre manifestanţi, rănind două sute de oameni, din care câţiva mortal – numărul lor exact nu a fost declarat oficial.

În urma acestor evenimente, opt lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi, fiind consideraţi vinovaţi pentru aruncarea acelei bombe în rândul poliţiştilor. Muncitorii din mai multe ţări, precum Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania, s-au solidarizat şi au adunat bani pentru plata apărării.

Cu toate acestea, la proces, şapte dintre inculpaţi au fost condamnaţi la moarte – doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viaţă – şi unul la 15 ani închisoare. Şapte ani mai târziu, o nouă investigaţie i-a găsit nevinovaţi pe toţi cei opt lideri.

Americanii au abandonat 1 mai

După atâtea manifestaţii şi atâtea pierderi de vieţi omeneşti, muncitorii încă nu obţinuseră, total, ceea ce îşi doreau – aşa că au pregătit o nouă ofensivă.

În anul 1888, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii s-a hotărât ca în ziua de 1 mai 1890 să fie organizate din nou manifestaţii şi greve, pentru scopul final: stabilirea zilei de muncă de 8 ore. În data respectivă, aşadar, au ieşit din nou în stradă muncitorii din SUA, din majoritatea ţărilor europene, dar şi din Chile, Peru sau Cuba.

Între timp, însă, în 1889, social–democraţii afiliaţi la aşa–numita Internaţională a ll–a, stabiliseră, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor – lucru care s-a şi întâmplat, evenimentul a devenit unul anual. Nu era încă o sărbătoare, ci era o zi în care muncitorii îşi cereau drepturile, cea mai mare dorinţă a lor rămânând „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore”.

Paradoxal, însă, deşi americanii au iniţiat mişcarea, la scurt timp ei s-au dezis total de această zi de 1 mai. Federaţia Americană a Muncii a început să serbeze Labor Day („Ziua Muncii”), anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, totul a devenit oficial, după ce Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. Autorităţile ar fi dorit, în acest mod, să „repare”, cumva, faptul că trimiseseră trupe pentru a înăbuşi protestele greviştilor prin violenţă.

În prezent, americanii se bucură din plin de Labor Day, fiind ultimul weekend de vară şi prilej pentru mini-vacanţe din care, ca şi la noi, nu lipsesc grătarele.

Sărbătoare în toată lumea

În restul lumii, însă, 1 mai a rămas Ziua Internaţională a muncii, cu puţine excepţii (în Australia şi Elveţia nu este o sărbătoare oficială, spre exemplu). În majoritatea ţărilor vest europene, ziua de 1 mai este liberă. Printre ţările care sărbătoresc Ziua Muncii pe 1 mai se numără Germania, Belgia, Croaţia, Turcia, Grecia, Italia, Spania, Israel, Canada, India, Suedia, Filipine, Mexic, Peru, Hong Kong etc.

Fiind vorba despre muncitori şi socialism, era de aşteptat ca sărbătoarea să fie la mare cinste în regimurile comuniste. În ţările acaparate de acestea, vechea mişcare muncitorească internaţională a fost preluată şi transformată într-o sărbătoare de stat care cuprindea defilări impresionante şi serbări propagandistice.

De asemenea, regimul nazist a transformat 1 mai într-o sărbătoare a comunităţii naţionale germane, a socialismului naţional; nu erau, însă, celebraţi muncitorii, ci arianul, prototipul celor care muncesc. Adolf Hitler a rostit, pe 1 mai 1933, un discurs care enunţa această nouă temă, unitatea şi înălţarea naţiunii, care înlocuiesc certurile şi neînţelegerile simbolizate de lupta de clasă. Ziua de 1 mai trebuie să fie o sărbătoare a întregii naţiuni, susţinea liderul nazist, şi nu un simbol al luptei proletare şi a decadenţei. Sindicatele au fost scoase în afara legii şi înlocuite cu directive de la partidul unic, însă Hitler a lăsat chioşcurile cu bere şi spectacolele de la serbările câmpeneşti.

1 mai românesc
În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890, fiind numită „Ziua Solidarităţii Oamenilor Muncii“. Abia după instaurarea regimului bolşevic, însă, evenimentul a căpătat proporţii şi a devenit o sărbătoare care cuprindea manifestaţii de mare amploare, organizate pe bulevardele şi chiar pe stadioanele din marile oraşe.

„Oamenii muncii”, încolonaţi, erau îmbrăcaţi în ţinute festive, după ce fuseseră iniţial tunşi şi aranjaţi. Erau cu toţii fericiţi şi mândri, scandau lozinci şi purtau pancarte uriaşe, prin care anunţau că şi-au depăşit graficele de producţie şi că au de gând să le depăşească şi în anul următor.

Documentele păstrate în arhive arată aceste manifestaţii care aveau loc atât în România condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar şi în epoca Ceauşescu. În acelaşi timp, familia dictatorului organiza mese festive cu sute de invitaţi, la palatul Snagov.

Zile libere

După căderea comunismului, românii parcă au vrut să uite de această zi de 1 mai, tocmai din cauza amintirilor cu „parfum” de propagandă. Astfel, timp de câţiva ani, nu au mai avut loc serbări şi festivităţi, decât izolat, la iniţiativa unor partide precum Partidul Socialist al Muncii sau Partidul România Mare. De altfel, prima zi de 1 mai „liberă”, în 1990, nu a fost marcată în niciun fel. Românii trăiau prima lor campanie electorală din nou-câştigata democraţie (pentru alegeri parlamentare şi prezidenţiale).

Cu timpul, însă, sărbătoarea a fost reinstaurată ca „Ziua Muncii”, iar în prezent este zi liberă oficială. Mai mult, se oferă bugetarilor câte o zi sau două în plus, pentru un weekend prelungit – cum este cazul anul acesta, când 1 mai pică într-o zi de joi, iar autorităţile au decis ca şi ziua de vineri, 2 mai, să fie liberă.

Iată, aşadar, că există două paradoxuri legate de această Zi Internaţională a Muncii: americanii, cei care au inventat-o, practic, nici măcar nu o sărbătoresc, iar sărbătoriţii, respectiv „cei care muncesc”, au parte de câteva zile libere, în care nu muncesc.

 

Pe scurt: Istoric al sărbătorii de 1 mai
  • 1 mai 1872: circa 100.000 de lucrători din New York au demonstrat, încercând să obţină reducerea zilei de lucru la 8 ore.
  • 1 mai 1886: George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor din SUA, a cerut introducerea unei rezoluţii care cerea ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.
  • 1 mai 1886: sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mărşăluit 90.000 de demonstranţi.
  • Ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago. Poliţia a intervenit, 4 protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi.
  • 1888: la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susţinerea, prin manifestaţii şi greve, a zilei de muncă de 8 ore.
  • 1889: social-democraţii afiliaţi Internaţionalei a ll-a au stabilit ca ziua de 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor.


Cum se sărbătoreşte Ziua Muncii în diferite ţări ale lumii

  • Argentina: Este sărbătoare oficială, sunt organizate diverse manifestări în oraşe.
  • Brazilia: sărbătoare oficială. Este ziua în care, de obicei, se măresc salariile minime.
  • Chile: totul este închis în ziua de 1 mai, toată lumea sărbătoreşte.
  • Pakistan: Muncitorii sunt singurii care nu prea ţin cont de ziua lor şi muncesc de 1 mai, în timp ce restul lumii are liber.
  • Australia: În funcţie de regiunile ţării, unii australieni sărbătoresc Ziua Muncii în martie, octombrie sau în prima luni din mai.
  • Canada: Sunt organizate parade, iar oamenii merg la picnicuri. Canadienii sărbătoresc şi Labor Day, ca şi americanii, în septembrie.
  • India: Este o sărbătoare naţională, toată lumea are liber.
  • Jamaica: Ziua Muncii a înlocuit Ziua Imperiului, pe care jamaicanii o sărbătoreau pe 24 mai, în cinstea Reginei Victoriei şi a emancipării sclavilor din Jamaica.
  • Malaezia: 1 mai este cunoscută sub numele de „Hari Buruh”, fiind o sărbătoare publică.
  • Noua Zeelandă: muncitorii sărbătoresc de obicei în ultima lună din octombrie.
  • Filipine: Ziua de 1 mai este cunoscută sub numele de „Araw ng mga Manggagawa”.
  • Tridinad Tobago: Se sărbătoreşte pe 19 iunie.
  • Siria şi Egipt: este sărbătoare naţională, toată lumea are liber.
  • SUA: Americanii sărbătoresc Labor Day în prima luni din septembrie. A doua zi, copiii încep şcoala.
  • Cuba: Toată lumea are liber, iar mulţi oameni asistă la paradele grandioase din capitala Havana sau din alte oraşe.
  • Turcia: Se sărbătoreşte pe 1 mai, din 1923 încoace.
  • 1 mai este sărbătoare publică şi în Costa Rica, Ecuador, Columbia, El Salvador, Guatemala, Mexic, Panama, Peru, Bahrain, Bangladesh, Hong Kong, Coreea de Nord, Irak, Nepal, Pakistan şi multe alte ţări.


Publicitate

1 Comentariu

  1. Mitan Mihaela spune:

    1 Mai este ziua solidaritatii celor ce muncesc, nu a muncii.

Postaţi un comentariu