FOTO Vânătoarea cu păsări de pradă, între sport, artă și știință

Pasionat de natură și de păsările de pradă, Dorin Cărăbeț este printre puținii români care au ridicat șoimăritul la nivel de artă.  Pentru el, păsările de pradă s-au transformat în pasiune de mai bine de 15 ani, iar astăzi încearcă să promoveze șoimăritul dincolo de partea lui sportivă și să  încerce, alături de asociația din care face parte, să legalizeze această activitate și în România.

La cea de-a cincea ediție a evenimentului Porolissum Fest, care s-a desfășurat în weekendul 4-5 iulie la Moigrad, în județul Sălaj, Dorin Cărăbeț și păsările lui au fost atracția celor două zile. Loki, un mascul de uliu Harris, Coco o femelă de corb și Maya o femelă de șoim polar au fost parte a unei demonstrații de dresaj în care, ghidate de dresorii lor au prezentat obiceiurile antice pe care le aveau posesorii păsărilor de pradă.

„Pentru mine păsările de pradă sunt o pasiune de o viață și o cale foarte bună pe care am găsit-o de a promova domeniul șoimăritului și de a încuraja protecția păsărilor de pradă. Oamenii nu observă aceste păsări în natură, dar când le văd la noi sunt foarte interesați de ele. Este un mod de a le arăta oamenilor că aceste păsări nu sunt niște vietăți crude și violente, ci au rolul lor bine stabilit printre celelalte viețuitoare”, spune Dorin Cărăbeț.

Sediul Asociației Peregrinus, pentru șoimărit și protecție a păsărilor de pradă se află la Deva, unde membrii asociației se ocupă nu doar de dresarea înaripatelor, ci și de reabilitarea păsărilor rănite pe care le primesc, le tratează și le redau libertății. În paralel, asociația încearcă să facă toate demersurile necesare pentru legalizarea șoimăritului în România, dat fiind că din 2010 această activitate a fost declarată patrimoniu spiritual al umanității. În plus, România are o istorie de peste 700-800 de ani în șoimărit, ceea ce ar trebui cu atât mai mult să contribuie la soluționarea acestei probleme pentru șoimari. „Șoimăritul este o activitate de vremuri bune, de oameni bogați, îți trebuit timp și condiții. În Evul Mediu acest domeniu era destinat nobilimii. În spatele demonstrațiilor noastre stau foarte multe ore pe care le petrecem zilnic cu păsările și dacă nu aloci timp nu ai ce arăta. De aceea suntem puțini și de aceea lucrurile merg greu la noi. Interacțiunea cu pasărea trebuie să fie permanentă. Avem o responsabilitate mare față de aceste păsări și sunt ca membrii familiei. Dacă s-a pierdut, lași totul ca să o recuperezi”, precizează Dorin Cărăbeț.

Nu există o prădătoare perfectă, aflăm de la dresorul hunedorean căruia îi plac în mod deosebit șoimii călători și ulii păsărari. Fiecare prădătoare este perfectă pentru un anumit mediu, pentru un anumit moment și pentru un anumit tip de pradă. Șoimii au zboruri înalte și rapide, acvila are o eleganță anume prin faptul că este lentă și stă pe curenții de aer, uliul este feroce și foarte acrobatic și toate au un farmec aparte. „Cred că aveam 14 ani de când mi-am descoperit pasiunea pentru păsări răpitoare, iar de șoimărit m-am apucat în urmă cu vreo 15 ani. Atunci am dresat prima pasăre, o acvilă țipătoare pe care o am și astăzi. Aceste păsări trăiesc în jur de 50 de ani, dar chiar și dresate există pericolul de a le pierde deși avem sisteme de recuperare. Uneori trebuie să o luăm pe dealuri în sus și mergem după ele. Pentru noi toate evenimentele la care participăm ne dau mari emoții fiindcă în momentul în care sunt foarte mulți oameni păsările de multe ori nu răspund din cauza stresului”, explică dresorul. Cu toate acestea, demonstrația de la Porolissum, chiar și în condițiile unei amiezi caniculare, s-a desfășurat ca la carte. Loki a executat câteva zboruri „la pumn” ca parte a dresajului de bază al păsărilor răpitoare. „Ulii vânează din ambuscadă, sunt dresați să atace de pe pumnul șoimarului sau în zboruri de urmărire, având avantajul înălțimii. Sunt păsări dominante, nu poți să te impui în fața lor”, a explicat Dorin Cărăbeț în timpul demonstrației realizate de colegul său.

Fiecare pasăre de pradă are personalitate ei și în cadrul aceleiași specii nu există două exemplare la fel. Ca urmare, dresorii nu folosesc un tip de dresaj standard. „Șoimăritul mereu se recreează. Eu am învățat toate acestea din multe studii, dar pe măsură ce avansezi în domeniu apar tot mai multe întrebări și ai impresia că nu se mai sfârșesc. Ajungi să faci lucruri pe care nu le visai, precum acela de a obișnui o pasăre de pradă să aștepte deasupra ta la sute de metri în aer și să urmeze comenzile tale când ar putea pleca oriunde. Se creează o legătură extraordinară și momentele cele mai bune ale șoimăritul sunt atunci când s-a sudat o prietenie între om și pasăre. O vezi că te caută, că e liniștită în prezența ta. Oamenii nu știu, dar păsările sunt foarte expresive și după atitudine îți dai seama dacă sunt fericite, sau dacă nu”, spune Dorin Cărăbeț.

De profesie biolog, Dorin Cărăbeț a publicat și o carte care promovează șoimăritul, „La vânătoare cu stăpânii văzduhului”, o introducere în acest domeniu complex. „Șoimarii sunt iubitori ai naturii și cei care ne acuză că ținem păsările în captivitate sunt superficiali în gândire. Ținând o pasăre alături de tine înveți multe lucruri despre biologie sau despre partea medicală. Șoimarii au fost întotdeauna de referință când a fost vorba de reabilitatea sau tratarea păsărilor de pradă și s-a apelat la ei când a fost vorba de repopulare. Le-aș spune acestor oameni că o pasăre de pradă, dacă nu se simte bine cu un om, zboară și nu se mai întoarce. Dacă în alte dresaje se folosesc și metode coercitive, aici nu poți folosi decât recompense. Pumnul șoimarului trebuie să reprezintă hrană și siguranță pentru pasăre și astfel se creează legătura dintre cei doi”, explică Dorin Cărăbeț, dând exemplul șoimarilor din Evul Mediu  care erau adevărați maeștri în șoimărit și care reușeau să strunească atât șoimul, dar și calul pe care îl călăreau și câinele de vânătoare. Printre scrierile de referință din perioada medievală, valabilă și astăzi, cea mai cunoscută a fost cea a lui Friedrich al II-lea intitulată „Despre arta de a vâna cu păsări”.

Echipamentul de șoimar: mănușa, care îl apără pe șoimar de ghearele păsării, geanta de șoimărit întotdeauna purtată pe partea opusă mâinii unde stă pasărea, momeala, un pumnal pentru a fixa prada în momentul în care pasărea mănâncă, gentuța de carne și scufia care se așează pe capul păsării.

Hrana unei păsări de pradă trebuie să conțină atât os, cât și carne, pene și organe, toate având rol în digestia păsării. Au nevoie de apă, lumină, umbră, să fie ferite de curenți de aer în voliere. Pasărea trebuie monitorizată permanent.

În România există în jur de 25 de șoimari, cărora li se alătură posesori ocazionali de păsări de pradă.