România lui Eginald Schlattner

Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit, în mare parte, de rromi, care la recensământ s-au declarat români. După 1990 nu a plecat odată cu familia şi cu celalţi 1.200 de saşi, în Germania. A rămas şi a început să le scrie. A scris în mijlocul viermuielii de tranziţie la masa lui din casa parohială,  un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni,  trei romane. Cărţile sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte. Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa.Acolo unde Europa nu a găsit o soluţie,  sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună purgatoriul istoriei.

---

Este al 99-lea și ultimul preot la biserica sașilor din Roșia/Rothberg de Sibiu. În anii ’90 când au plecat sașii lui, 1.200 de suflete, s-a golit satul. El n-a plecat. I-au plecat rudele, familia. Au plecat soţia și fiica lui. I-a plecat o parte de suflet. Dar el a rămas.

Eginald Schalttner are acum un câine, o biserică, o casă plină de cărţi, o fată de rromi refugiată la el într-o noapte, după multe bătăi din partea familiei, o călugăriţă care ocupă camera dinspre apus a casei, o fotografie a femeii iubite care stă pe un scaun pliant undeva pe dealurile Europei, are părul alb și un baston în mână. E ea, iubirea de departe. Are două hărţi la intrarea în casă, mobilă de sute de ani, cărţi ale filosofilor germani în original, are musafiri din toată lumea, prieteni pe tot Globul. Are amintiri, are dușmani, are resen­timente, are răni. Are o Gârlă plină de rromi, un sat complicat, o istorie dureroasă în spate și o istorie dureroasă în faţă. Dar are. Are puterea de a merge împotriva curentului, de a recunoaște trecutul când alţii îl ascund, de a spune mi-e dor atunci când alţii tac, de a spune iubesc România, când nici românii n-o mai fac. De a spune așa a fost când mi-a fost frică și eram slab. Când pușcăria mi-a luat capul. Așa a fost.

Nu poţi face nimic pentru ceilalţi decât dacă-i lași să îţi atingă inima! Altfel, caritatea organizată, rece, nu valorează nimic! Organizarea înseamnă moartea umanităţii!” – Eginald Schlattner

Ţara lui Schlattner începe lin, cu un drum neted albit de soare, printre dealurile de la poalele Făgărașului. În umbra unei văi paște o turmă de vaci, pe creasta lui se reazămă de cer o cruce, iar dincolo, între două buze de pământ, se întinde bâlciul de Sfântul Dumitru. Miros de cai, de mici, de vată de zahăr, de încălţăminte la sac, adusă din Occident, miros de viaţă la o sărbătoare creștină, unde valea e plină de rromi.

Satul e și el albit de soare. Biserica lui Schlattner răsare în mijlocul lui, ca un munte de piatră. Pe frontispiciul ei stă scris:
„Arată-mi Doamne, calea”, are doi copaci seculari de-a stânga și de-a dreapta ușii, ca doi îngeri. A fost ridicată de ţăranii sași la 1225. Abia puseseră sarsanalele jos, aveau de tăiat pădurile pentru sate, pentru drumuri, aveau de arat ogoarele, de construit case, de hrănit animale și, cu aceleași mâini, au găsit putere și răgaz să ridice ziduri groase de biserică. Vânturile și ploile, vre­mu­rile și războaiele nu le-au dărâmat. De aproape o mie de ani. Printr-o portiţă discretă, dinspre biserică, intri în curtea casei preotului. Acolo au trăit preoţii sași de 500 de ani încoace. Ani, ani, ani.

Eginald Schlattner apare în pragul casei. Are părul alb, bogat, în el se reflectă lumina dimineţii. Preotul întreabă de un piaptăn, pe lângă el, ca o umbră își face loc Carmen, cea refugiată într-o noapte de frica bătăilor din Gârla rromilor. Carmen zâmbește tot timpul, îi spune că nu găsește piaptănul, dar îi aranjează „bumbii” de la vestă. Câinele Pirandela ni se încurcă printre picioare, găsim cele mai bune locuri la soare în curtea caldă a preotului lutheran din Roșia și ne așezăm. Nu stăm bine. Toţi ne gândim la altceva. Îmi trec prin minte cuvintele grele ale unor scriitori supăraţi pe el. Ale unor cunoscuţi. Îi reproșau că i-a trădat când era în închisoarea comunistă, cu 50 de ani în urmă. A fost torturat și condamnat pentru că participase la un cenaclu literar la Cluj. În cărţile lui, Eginald Schlattner mărturisește că a cedat torturii, dar n-a turnat la securitate.

Văd cele patruzeci de pagini scrise atunci, sub tortură, ca pe delirul unui om înnebunit de chin. Apoi îi văd cărţile, filmele, scenele din familie, iubirile lui, temniţa, fragilitatea unui tânăr la 20 de ani. O văd pe Carmen și toată Gârla cu viermuiala ei în care preotul lutheran merge să dezlege ura, să dea pâine, să trimită copiii la școală. Îl văd mergând în închisori, la Aiud, Gherla, Rahova, să-i asculte pe cei care-i cer ajutorul. Văd purgatoriul. Văd toată România.

„Fă în aşa fel încât suferinţa să părăsească locul”

La Biserica lui Schlattner mai sunt cinci sași de înmormântat, iar în toată Roșia mai puţin de zece. Din cei 200 de mii câţi erau la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, mai sunt 12 mii de „sași curaţi” în toată România, mai puţini decât erau doar în Sibiu, 24 de mii înainte de revoluţie.

„De ce n-am plecat și eu? Pe mine Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulţi oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, eu sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt, numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai în intramuros, istoria mea este și cum mă recunosc ceilalţi, ce acceptă și confirmă ceilalţi că aș fi: sas din Ardeal! Celor plecaţi în Germania li se spune ţigani din România sau, în cel mai fericit caz, români. Ei nu sunt acceptaţi ca nemţi-nemţi, pentru că nici nu sunt, dar nu mai sunt nici sași. Iar noi le spunem pe aici, sașii de vară. Vin, stau pe bănci la soare și pleacă. Eu nu pot pleca, aici am multe de făcut. Și Dumnezeu, le-am spus la televiziune în Germania, și Dumnezeu în România este foarte ocupat! Aici, în Vest, voi v-aţi planificat tot destinul, la voi nu stă Dumnezeu, că se plictisește, dar la noi are de lucru de nu-și vede capul! Am o deviză: Nu părăsi locul suferinţei, ci fă în așa fel încât suferinţa să părăsească locul acela.”

Saşii, aflăm că sunt cam de trei feluri: saşi care au plecat şi li se spune „saşi de vară”, saşi care au rămas precum Schlattner în Roşia, Hans în Richiş sau Caroline în Viscri şi care schimbă lumea din jurul lor şi saşi care nu mai vin şi vorbesc urât despre România ca să-şi justifice refugiul.

Ambasador al României

[stextbox id=”black” caption=”Roşia, ca la facerea lumii” float=”true” width=”300″ align=”right”]Rothberg sau Dealul Roşu, adică Roşia de astăzi, are numele scris la intrarea în sat, atât în română cât şi în germană, deşi acolo mai trăiesc doar câţiva saşi. Are în total vreo şase mii de locuitori, din care 1.200 sunt copii. Are şi mulţi rromi, recunoscuţi ca rromi de localnici, dar care la recensământ s-au declarat români. Astfel că, doar Leila şi Carmen sunt ţigănci în Roşia! Povestea ţiganilor din Roşia nu e una obişnuită. Ei nu au venit din haosul migraţiei ci sunt ţiganii caselor, ei erau slugile saşilor. Stăteau dincolo de deal, într-un cătun, unde mergeam doar toamna, la Sf. Dumitru,  ca să-şi repare bordeiele, să nu le intre şerpii. După plecarea saşilor, ei au venit în sat. Preotul Schlattner şi invăţătoarea Leila, dar şi soţia primarului, merg cât de des pot în satul de jos unde este cea mai mare densitate de rromi. Principala lor grijă este să-i ducă pe copii la şcoală. [/stextbox]
„România nu este nici albă, dar nici neagră”, spune Eginald Schlattner numit din 2002 ambasador cultural al ţării noastre. „Doar dacă recunoști exact așa cum ești, ai șansa ca ceilalţi să nu greșească atunci când te judecă. Mie nu-mi plac clișeele și România este văzută în clișee negative. Dacă spui stradă, străinii înţeleg: câini, copiii străzii, gropi. Toate conotaţii negative. De câte ori merg în Occident să vorbesc despre România, îi supăr pe toţi. Eu le spun: intrarea României în Europa a fost benefică, pentru că de la Europa învaţă democraţie, și asta e bine tot pentru Europa! Își poate imagina altfel o ţară mare de pe teritoriul ei? Am aici o biserică mai veche decât Berlinul, când în mlaștinile Germaniei cântau broaștele, noi cântam nemţește și ne rugam latinește în biserici. Aici, în Transilvania! Europa poate lua lecţii de la România. Eu am copilărit în Făgăraș și acolo erau patru biserici diferite, duminica porneau patru șiruri de oameni fiecare spre biserica lui. Iar aici, ascultaţi, se aude clopotul de la ortodocși, eu am biserică de aproape o mie de ani, mai jos sunt alte două biserici, baptistă și iehovistă. Unde mai vezi așa ceva? La școală am învăţat nemţește, am făcut română doar două ore pe săptămână din clasa a treia. Eu am putut să-mi scriu cărţile în germană pentru că România mi-a dat voie să fiu neamţ. M-a lăsat să fiu eu însumi. I-am spus ministrului Schily când a fost aici, degeaba încercaţi să faceţi din cele trei milioane de turci nemţi, veţi avea un mare eșec. Nu vor fi nici nemţi, nici turci! Luaţi aminte de la România, în Dobrogea există școală unde se învaţă turcește și nu sunt trei milioane, imediat patru! Eram la televiziunea publică din Germania și am fost întrebat care este contribuţia României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! Au sărit toţi, cum așa ceva? Dar noi suntem catolici! Și le-am spus, dragilor, în România, Dumnezeu stă cu Ion și cu Gheorghe la masă, cum stau eu cu voi acum, poţi să pui mâna pe el! Este tangibil. Românul are prin credinţa lui ortodoxă un fel aparte de a se apropia de Dumnezeu care îl face special, și asta este contribuţia lui la sufletul Europei! Uitaţi-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apa, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalţi. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuţele la poartă, sunt două, faţă în faţă, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă! Am să vă rog să vă uitaţi la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central și în jurul ei tot restul construcţiei, iar când ridici privirea vezi sus, un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranţa. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credinţă în viaţă!”

Divergenţe

„Eu nici cu Luther nu sunt întru totul de acord, am unele divergenţe”, mărturisește preotul. „Așa că îmi permit să spun despre Biserica Ortodoxă că greșește prin pompa ei, prin bogăţiile pe care le afișează. Nu poţi veni îmbrăcat cu straie aurite ca împăraţii bizantini în faţa amărâţilor care n-au ce mânca! Și le spun adesea, fraţilor, nu doar cântat, mai trebuie și făcut! Fă ceva pentru oameni și vei fi aurit și poleit de Dumnezeu! Mă uitam la televizor, la procesiunile acelea enorme cu moaște și popor. M-am întrebat adesea, dacă ar fi să vină, să coboare din nou Iisus, s-ar pogorî acolo, la acel sobor de preoţi în haine de lux? Poate că da și nu pentru ei: dacă există o singură bătrână venită tocmai de la Craiova, care muncește cu sapa în mână toată ziua și are durerea în oasele ei obosite, sărută racla cu moaște și-i trec durerile, atunci Iisus înseamnă că s-a pogorât chiar și numai pentru ea!”

Spre seară, la tihna unui ceai. Peste grădină se ridică umbra înserării, iar Eginald Schlattner își întrerupe povestea. Intrăm în casă. Miroase a busuioc, a lemn vechi și a carte. Ne arată camera cu instrumente muzicale, pe care n-a mai folosit-o nimeni de când i-a plecat soţia.

Este prima încăpere în care ne duce, ca într-un loc de pelerinaj. Apoi ne așezăm lângă sobă, în salon, iar Carmen pune de ceai. Între timp sosește și Petrișor. Carmen și preotul își fac semne pe la spatele nostru, înţeleg că e vorba despre bani. Discret, Petrișor primește banii pentru abonamentul la autobuz, ca să mergă la Sibiu, la liceu. Face școala de mecatronică! (Vă las să aflaţi singuri ce e asta!) De 15 ani încoace, Eginald Schlattner face rost de bani (numai Dumnezeul sasului știe de unde!), vreo 42 de euro pe lună de fiecare, pentru 25 de elevi care urmează liceul sau facultatea la Sibiu. Așa îi împinge pe spirala sărăciei în sus, ca să scape!

Îl privesc îndelung. Are 80 de ani și merge în pușcării să-i consilieze pe cei care-l cheamă, este preot misionar în penitenciare, plătit cu leafa de 800 de lei pe lună. Merge acolo unde i-a fost frântă tinereţea, în locul unde-l năpădesc amintiri dureroase, ca într-o procesiune repetată de exorcizare a suferinţei. Nu v-a fost greu să revedeţi celulele, gratiile, să auziţi cheile închisorii? îl întreb într-un moment de liniște caldă, lângă lampă, când se făcuse deja seară de tot. Eu sunt slabă și fricoasă, evit locurile care mi-au produs răni.

Se uită la mine. „Și eu sunt slab și fricos, din cauza asta am pierdut și o mare iubire, dar mi-am adunat toate puterile pentru că era nevoie de mine, primisem deja vreo trei circulare de la Episcop și nu mai era nimeni care să facă asta. Îmi e greu, desigur, nu vă pot spune cât de greu… dar eu știu ce înseamnă pușcăria și sunt în măsură să-i ajut.

Nu-mi place că se plâng mai mult cei care au dus-o bine, magistraţii, politicienii. Le spun: găsește omule ce să faci cât stai în temniţă, folosește timpul ca să afli de la amărâtul de lângă tine tot ce îţi era străin, să afli cum trăiește el, ce necazuri, ce credinţe îl mână în viaţă, cum gândește, cum ia el deciziile, învaţă, învaţă, eu și de la un copil învăţ! E un univers care ţi se deschide, să nu fii surd și orb!”

Duminica lui Eginald Schlattner

A doua zi ajungem în curtea casei parohiale odată cu Felix, fratele preotului Schlattner, venit în vizită după o lună de absenţă, cu cele șase pisici ale vecinei și cu vreo cinci copii de rromi care se ţin unii de alţii. Degeaba îi întreb pe cine caută, că tac muţi de rușine. Preotul Schlattner o ia înainte și procesiunea după el. Pe drum ne spune că sașii lui bătrâni ajung mai greu la biserică şi de multe ori slujește pentru băncile goale și găinile clopotarului. Biserica este rece, dar luminoasă. Eginald ne arată steagul mai vechi decât descoperirea Americii și orga reparată de un elveţian, la care n-are cine să cânte. Apoi îi cheamă pe copii la el. Se roagă pentru ei și părinţii lor, îi cere lui Dumnezeu pace și pâine pentru ei. Face o pauză și-i întreabă ce înseamnă „pace” iar copii încep: să nu se bată, să nu se certe, și iar să nu se bată, să nu se sfădescă… Dar preotul le-o taie scurt: și nici voi să nu vă certaţi noaptea în pat, că aveţi loc și câte doi! Copiii se uită la părinte uimiţi: oare pe asta de unde o știe? Apoi fug să se joace în curte cu câinele şi să primească prăjitură de la Carmen.

Pe mine Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulţi oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc.” – Eginald Schlattner

El mai rămâne un moment în biserică. Parcă simţind ce gânduri ne bântuie se aşază la amvon și ne spune: „Dacă Dumnezeu te opreşte din drum, dacă nu te lasă să mergi mai departe, înseamnă că acela nu e drumul tău! Fără să fi fost arestat în ’57, la Cluj, biografia mea ar fi fost un dezastru! Dacă aș fi plecat cu toţi sașii în ’90 aș fi fost nefericit! Am mers împotriva vântului, dar am simţit că merg!”

Eginald Schlattner primește vizitatorii de weekend. Vin cu sutele, cu autocarele, au numit asta „turism literar”. Îi invită în salonul lui, Carmen îi servește cu cafea și cozonac, le arată casa, construită în două etape, una veche de o jumătate de mileniu, alta de vreo 300 de ani, le arată pendula care merge de 200 de ani fără întrerupere. Le spune cât de special e locul, Transilvania, România, ce e cu el aici. Tinerii se uită la el, poate cred că e învechit, dar pe drum gândul le fuge tot înapoi: E tare bătrânul!

Scriitorul sas profită de pe urma acestui pelerinaj la el, unde mulţi vin ca la ultimul mohican. Scoţienii au venit să vadă cum dispare un popor, poporul de sași al lui Eginald. Au venit și politicieni, inclusiv ministrul de Interne german, Otto Schily. La vizita lui, Eginald a cerut să se facă drumul până în sat. Și s-a făcut. A știut că era cel mai bun moment ca să ceară asta. Și nu pentru el. Apoi a venit o suedeză care-i citise romanele, Annette Wicken. E pedagogă de meserie. A dus-o la plimbare prin Roșia, de jos, unde stau rromii și la sfârșit l-a întrebat: ea cu ce să ajute? Eginald i-a spus: ai putea să faci o școală? Și suedeza a făcut-o. E o școală Waldorf pentru rromi, are încălzire centrală, săli moderne, bucătărie și dușuri. Copiii se roagă să fie lăsaţi să și doarmă acolo. După școală, Annette și mai mulţi prieteni ai ei, împreună cu sătenii, au ridicat o clădire pentru grădiniţă. Are parchet, încălzire prin podea, dormitoare, sală de mese și în total, vreo 110-120 de locuri. Au și profesori instruiţi la București.

Leila Gabor a făcut facultatea acolo, a venit să vadă cum e la Roșia și aici a rămas. Înţelege filosofia bătrânului sas și lucrează împreună cu el: școala îi va salva pe rromii ei. Iar Eginald știe că prezenţa lui în Roșia poate să însemne beneficii pentru sat și trage cât poate pentru asta. Îl susţine pe primar, o sfătuiește pe soţia acestuia, îi duce pe vizitatori la Primărie, în speranţa că din toate astea se alege ceva. Despre el spune simplu: „știu că sunt ultimul preot aici, că totul se va nărui după mine, că bisericile vor ajunge cuibar pentru păsări, dar important e să mor înconjurat de oameni vii!”

Eginald Schlattner este atent la toate. Răspunde la telefon când îl caută televiziunile şi ziarele occidentale, chiar şi noaptea. Ne mărturiseşte că jurnalul de la ora opt este „slujba de seară” pentru el! Este lucid şi optimist: „Avem nevoie de o elită ponderată. O elită curajoasă, care să înfrunte conformismul, să înfrunte minciuna. Avem nevoie de o istorie scrisă corect, onestă. Doar pe adevăr poţi construi. Nu-mi plac cei care se plâng că s-au născut români, dar nici cei ca Vadim care se bat cu pumnul în piept că ei sunt cei mai tari. Să vă spun ceva: de exemplu, nu ştiu dacă proiectul Roşia Montană este bun economic, 500 de locuri de muncă şi o redevenţă nu e cine ştie ce, nu ştiu dacă face mult rău mediului, deşi un lac de cianuri nu e puţin lucru, dar ştiu că ce s-a întâmplat acum, faptul că au ieşit mii de oameni în stradă, nu pentru un drept bănesc, ci pentru o idee, pentru viitor, ceva dincolo de un interes egoist, este speranţa noastră. Aceasta mă face să spun că avem la ce spera!”

---

O viaţă de om

S-a născut la 13 septembrie 1933 în orașul Arad. A copilărit și și-a petrecut tinereţea în orașul Făgăraș printre etnii diferite: români, maghiari, germani, evrei, armeni și ţigani. După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, toţi etnicii germani au fost declaraţi colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică. În primăvara anului 1945, sașii și șvabii sunt expropriaţi. Nici familia lui Schlattner nu e cruţată, fiind azvârlita în stradă într-o noapte de noiembrie 1948. În perioada 1952-1953 Eginald a studiat timp de două semestre, la Institutul de Teologie Evanghelică la Cluj, după care a fost exmatriculat. El a declarat că în acei ani, era ateu convins, fiind adept al lecturilor lui Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche. A studiat timp de un semestru matematica și apoi, timp de 5 ani, hidraulica. În anul 1957, înainte de a-și susţine examenul de stat, a fost arestat din motive politice. A fost deţinut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, iar în această perioadă a fost torturat fizic și psihic. Pentru a-l face să colaboreze cu autorităţile comuniste, a fost maltratat prin aplicarea tacticilor de bătaie și înfometare. Eginald Schlattner decide să colaboreze cu anchetatorii, declarând ulterior: : „A fost o decizie la limită, după luni de rezistenţă, pentru care îmi asum răspunderea.”

După ieșirea din închisoare, autorităţile comuniste i-au oferit lui Eginald Schlattner oportunitatea de a pleca în Germania. „Toţi foștii deţinuţi politici au primit imediat pașaportul, pentru că regimul de atunci era mulţumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară – n-am știut că era vocea lui Dumnezeu – mi-a spus: Nu pleca!“, declara el mai târziu.

Eginald Schlattner a lucrat mai întâi ca muncitor zilier la Fabrica de Cărămidă din Făgăraș, iar apoi ca tehnician în construcţii rurale și la calea ferata Deva-Brad. S-a căsătorit cu Susana Dorothea, o sibiancă în vârstă de 18 ani, iar în anul 1967 s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care trăiește acum la München).

În anul 1969 i s-a îngăduit în cele din urmă să-și susţină examenul de stat în domeniul hidrologiei. În același an, Eginald Schlattner a reluat studiile teologice. După absolvire, din anul 1978, este pastor luteran în satul Roșia din judeţul Sibiu.

A început să scrie în anul 1990, după ce tăcuse vreme de patruzeci de ani. A publicat trei cărţi în limba germană. Primul său roman „Der geköpfte Hahn” (Cocoșul decapitat), publicat în Austria și distribuit în întregul spaţiu germanofon a avut succes, fiind reeditată de mai multe ori și tradusă în opt limbi, iar ulterior, adaptată pentru cinematografie. În al doilea roman al său, „Rote Handschuhe” (Mănușile roșii), Schlattner descrie cu ton critic rolul său și „trădarea” la procesul politic de la Brașov, intentat unor scriitori transilvăneni la sfârșitul aniilor ‘50.

După publicarea romanului a existat un puternic ecou în mai multe publicaţii din Germania și rolul lui Schlattner a fost discutat într-un mod foarte controversat. În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceaţă), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. Este invitat să vorbească despre „poporul” lui pe cale de dispariţie peste tot în Lume. An de an, pleacă în voia­je de lec­tură în străinătate (Germania, Austria, Elveţia, Ungaria, Slovacia, Turcia, Portugalia, Franţa, dar şi în ţară). Obişnuieşte să spună: „Am câştigat convingerea că se doreşte ca vocea mea, această voce din Transilvania, să fie auzită, înainte ca germana ca limbă maternă să amuţească aici”

Nota redacției: Reportajul de mai sus a fost publicat în primul număr al Revistei „Sinteza” (dec. 2013-ian. 2014). Textul este reprodus cu acceptul editorilor.