Sfârşitul nu e aici

Peisajul dezolant al oraşelor româneşti poate părea un spectacol fantomatic, dar nu şi acelora care au fost martori în New York în zilele de după 11 Septembrie. Când cele două turnuri s-au prăbuşit, un întreg oraş, cel mai nepământean dintre oraşele lumii, a fost pus la pământ. Întreaga activitate citadină s-a oprit, mai puţin lupta cel mai adesea zadarnică a salvatorilor. În tăcerea de catedrală a oraşului te puteai trezi singur pe o stradă întreagă, în compania taxiurilor (rare) şi a vehiculelor Humvee ale Gărzii Naţionale..

Panica alături de apelurile autorităţilor au pustiit un cartier, Manhattan, care obişnuia să concentreze în timpul zilei o populaţie egală cu cea a României. Răspunsul la panica indusă de atacul terorist şi de ameninţarea antrax a venit treptat, propagat pe canalele de transmitere a mesajelor de atunci, precursoare ale social-media. A-ţi relua stilul de viaţă a devenit o obligaţie socială prin care dovedeai, ca american, că nu te laşi învins de teamă şi că nu intri în scenariul apocaliptic imaginat de terorişti. Nu înseamnă că oraşul care nu doarme niciodată şi-a revenit repede, au fost luni de incertitudine şi ezitări. Însă istoria a luat-o de la început şi New York este astăzi mai aproape de cer decât era înaintea momentului traumatizant de acum 20 de ani.

Răspunsul colectiv în caz de panică diferă în funcţie şi de natura agresorului. SARS-CoV-2 este combătut prin închiderea graniţelor şi prin izolare socială. Va veni însă şi momentul când reluarea obiceiurilor de viaţă şi, mai ales, de consum, vor deveni condiţia de a evita criza economică ce va succeda urgenţa sanitară. Panica aduce cu sine un moment când timpul social se suspendă, prezentul se comprimă într-o gaură neagră. De aceea e greu să vezi limpede, spaima înglobează lumina. Şi, totuşi, în cele din urmă, se va vedea că momentele acestea de cotitură globale sunt mai puţin despre prezent. Ele vorbesc despre viitor.

Probabil că urmaşii noştri din viitorul secol vor vedea în modul cum am combătut epidemia amatorism, pseudoştiinţă şi superstiţie, la fel cum gândim noi despre strămoşii decimaţi de ciumă. Spre deosebire de aceştia, noi ştim însă că o calamitate doar ne zdruncină. Nu ne mai temem că vine sfârşitul lumii. Sfârşitul nu e aici.

Adevărul e că nimeni nu poate şti cum va arăta acest viitor. Modelările matematice ale specialiştilor indică un vârf al epidemiei undeva după Paşte. Numărul cazurilor creşte exponenţial şi oarecum similar în toate ţările europene. El va atinge un vârf şi va începe să descrească. În China, vârful a fost atins la 55 de zile după introducerea carantinei totale; nu sunt motive să credem că în Europa vor fi întârzieri semnificative. România are avantajul că alarma s-a dat relativ devreme, astfel că cifrele iniţiale, pornirea numărătorii victimelor, sunt mai mici decât cele din Occident. Cu înăsprirea graduală a regulilor de izolare, îndeosebi a categoriilor vulnerabile, asta poate însemna că fatalitatea în rândul românilor va fi mai mică, deşi neîndoielnic numărul infectărilor va creşte şi vor fi morţi. Un alt motiv de optimism ţine de supranatural: în noua Europă, numărul victimelor e mai mic decât în cea veche. O altă cortină separă Europa şi, de data asta, românii (din ţară) sunt captivi în partea (epidemiologic) bună.

După ce furtuna va trece, se vor evalua pagubele. A intrat deja în uz termenul de recesiune socială, consecinţa izolării îndelungate sub stres emoţional. Condiţiile de izolare mai întâi se vor înăspri şi apoi se vor relaxa, în intervalul probabil de trei luni. Mai mult, e posibil ca măsurile de distanţare socială, parţial sau cu intermitenţe, să fie luate până la apariţia unui vaccin, puţin probabilă mai devreme de 12 luni. Infectarea burselor şi declinul cererii şi a producţiei în multe domenii proiectează şi scenariul unei recesiuni economice. Nu toţi sunt de acord în această privinţă. Semnele recesiunii le erau vizibile unora înaintea crizei sanitare, dar tocmai această criză poate răsturna predicţiile. Cum s-a văzut în New York, energia colectivă descătuşată după astfel de situaţii limită scoate lucrurile din şablon şi le împinge înainte. Omul nou, supravieţuitorul maladiei, va ieşi întărit. Va dezvolta rezistenţă în faţa schimbărilor bruşte, va dobândi sau perfecţiona competenţe digitale în lunile de izolare şi va fi, poate, mai imun la populismele şi falsurile de tot felul. Viaţa în timpul epidemei e aspră, timpurile de după ea se arată îngrijorătoare. Viitorul însă ne face cu mâna.