Pacea de la Paris

Septimiu Moga, economist

de Septimiu Moga

În Balcanii începutului de secol XX, câteva detunături de armă în haosul politic, social, confesional și național de acolo, erau ceva încadrat în firescul vremii. Era o parte de lume care își căuta reperele după veacuri de dominație a otomanilor. Economiile țărilor sud dunărene formate de puțină vreme, nu puteau crea o adevărată prosperitate economică acelor popoare care își găseau în conflicte și xenofobie un substitut în definirea identității naționale sau spirituale. Lumea aceea turbulentă era în contradicție cu calmul belle époque, cu acordurile bine strunite de dirijorii simandicoși ai concertului european. La Viena, valsurile și intrigile de curte se desfășurau în cadrul vechilor palate clădite de Habsburgi, împodobite și armonizate cu noile cuceriri ale tehnicii. În locul candelelor, lumina becului electric incandescent făcea și mai sclipitoare lumea aceea aproape ireală. Caleștile trase de cai și flancate de gărzi ce struneau lipițanii ce pășeau în trap perfect făcuseră loc automobilelor, iar căile ferate brăzdau întinderea împărăției purtând locomotivele ce trăgeau după ele mii de vagoane. Vechile diligențe rămăseseră doar în anexele unor palate, scoase din când în când de nobili nostalgici după vârstele lor de aur.

Proiectilele de la Sarajevo au lovit în inima viitorului împărat, un prinț ce se dorea reformator, dar care păstra și el vechile metehne ale unei lumi vetuste. Etichetele imperiale erau atât de multe încât nici defuncta soție imperială nu avea loc de cinste la masa plină de intrigi a lui Franz Josef, bătrânul monarh, o umbră a unui secol trecut, ajuns singur la o vârstă venerabilă. Cum ar fi putut să ciocnească o cupă de vin vreun tânăr din tenebroasa Peninsulă Balcanică cu vechii aristocrați imperiali? Proiectilul revolverului Browning, a lui Gavrilo Princip, a lovit chiar în inima prințului moștenitor, a lovit chiar în viitorul imperiului.

În Cluj, un oraș ardelean, un conglomerat etnic și confesional, care reproducea la o scară redusă împărăția austro-ungară, vestea tristă a asasinării arhiducelui și soției sale a venit ca o lovitură, dar care nu anunța nimic mai mult decât o ușoară furtună galantă de vară. O furtună purtată în conclavurile imperiale ale Europei. Viața mergea mai departe, dar nu pentru multă vreme. La Cluj, la Budapesta, la Viena, la Berlin, la Londra, la Paris, la Sankt Petersburg, la Belgrad armatele au pornit în scurt timp în marșul diavolesc spre câmpurile morții. Festivitățile pline de măreție și optimismul combatanților s-au transformat în cântece de îngropăciune. Suspinele mamelor, copiilor sau soțiilor celor căzuți pe fronturi erau cotidianul fiecărei zile. Visele de glorie s-au transformat în teamă, apoi teama în ură. Luminile se stinseseră în Europa. Capetele încoronate ce cântaseră simfoniile veacului XIX în concertul european au început să se clatine.

Măcelul mondial a consumat resurse materiale imense. Pentru mașinăria militară se alocau sume din ce în ce mai mari de bani, iar omul devenise carne de tun. Soldatul din linia întâi devenise glonțul de paradă al strategilor militari; viața lui nu mai conta, ci doar graficele și hărțile militare. Ordinele de luptă trimiteau zilnic mii de oameni la moarte în numele cuceririi câtorva metri din teritoriul inamic.

În Ardeal, clopotele bisericilor au fost coborâte din turlele seculare. Metalul acela în aliajul său magic, prelucrat de mâini pricepute ce anunța în sate moartea sau nașterea, chemarea la rugăciune sau pericolul de foc, devenise instrument al drumului spre lumea lui Hades. Moartea era mai importantă decât viața, iar ura mai importantă decât iubirea. Intrarea României în război resuscitase în Ardeal antipatiile naționale, înarmate de data aceasta cu ideologii și cu instrumente de propagandă și manipulare. Vecinii deveniseră rivali naționali, politici sau ideologici, prietenii de altădată deveniseră subiect de delațiune și înrăire a spiritelor. La rădăcina tuturora stătea războiul, care lăsase omul pe plan secund, iar pe măsură ce numărul morților creștea, pe măsură ce zilele de război se înmulțeau, cu fiecare obuz, cu fiecare schijă ce răpea vise tinere, omul își căuta dreptatea la el acasă, în țara sa. Coroanele, fie ele crăiești sau monetare, se devalorizaseră, nu mai aveau nimic prețios în ele, iar strategii militari și politici nu mai primeau nici un credit. Omul începuse să creadă numai în el și în afinii săi, iar restul erau obiectul repulsiei și a dușmăniei. Încetul cu încetul, fronturile din Balcani, din răsărit se mutaseră în vechile capitale imperiale.

Țarul căzuse sub gloanțele bolșevice, kaizerul german se exilase din tăvălugul ce cuprindea Germania, ultimul Habsburg pleca în bejenie pentru totdeauna. Imperiul semilunii apunea sub undele agitate ale Bosforului. Rând pe rând armele au tăcut. Ce trebuia să urmeze? Pacea!

În urmă cu un veac, la Paris se încheiau tratatele de pace ce trebuiau să ofere Europei șansa unui nou început. Conferința de la Paris a fost, după cum spune d-na profesor universitar dr. Marcela Sălăgean, în unul din capitolele cărții “Multiculturalism în Transilvania după Conferința de pace de la Paris”, lucrare coordonată de tinerii istorici clujeni Maria Trufan și Marius Mureșan, a fost umbrită de ceea ce a rămas nerealizat.“La nivel european nu s-a ajuns la un consens, tratatele nu au fost respectate, continentul s-a împărțit între învinși și învingători, între democrații și totalitarisme” dar nu se poate nega că pacea aceea scurtă a reprezentat “victoria dreptului și triumful democrației, prin introducerea unei legislații care a favorizat apariția unei societăți mai umane, mai libere și mai juste, s-au impus principii care sunt valabile până în zilele noastre”.

Astăzi, la un veac distanță de la acele momente, avem șansa să comparăm Clujul de acum un veac, cu cel de azi. O prefacere imensă, care a început în primii ani de după Marele Război, o prefacere ce a fost multe decenii la răspântie, la răspântia unui drum spre totalitarism, spre un nou ev al urii. Este totodată o învățătură pentru noi, trăitorii în acest mic oraș al unei concordii fericite între culturi, că trebuie să credităm punțile între oameni, între credințe, între suflete, altfel, restul va fi … tăcere!

1 Comentariu

  1. BorisJ says:

    Propaganda ieftina pentru primirea de imigranti ilegali

Postaţi un comentariu