Nota falsă

Am ajuns de râsul prietenilor. Râd de mine pentru că mă uit la serialul sud-corean „Legendele palatului”, că am mare grijă să nu pierd vreun episod şi că sunt în stare să povestesc încâlcita actiune amănunţit, fără să uit nici personajele secundare.

Am încercat să mă justific în fel şi chip: că femeile par nişte păpuşi de porţelan fin, că îmbrăcămintea (costumele foarte viu colorate) crează o atmosferă de feerie, că jocul actorilor şi coregrafia par de teatru de păpuşi, că-mi place limba, coafurile, că arhitectura, că natura etc. Nu am reuşir să obţin decât priviri condescendente.

Acum a sosit momentul să spun adevărul. Într-o bună zi, butonând eu telecomanda, m-am oprit câteva minute pe serial. La palatul regelui a avut loc o conspiraţie, dar nu una sângeroasă ci o …conspiraţie muzicală. În timpul unei importante ceremonii, clopoţeii care asigurau modulaţia muzicii au sunat fals. Melodia a fost reluată de orchestra „Biroului de Muzică”, dar zadarnic: clopoţeii sunau fals. O paloare cadaverică s-a aşternut pe faţa regelui, miniştrii se priveau unii pe alţii înspăimântati, regina s-a ridicat de la locul ei şi a plecat ca din puşcă, O frică najoră a cuprins întreaga asistenţă. Numai eu nu eram speriat, căci nu pricepeam nimic. Până la urmă, din vorbele miniştrilor am înţeles că era un semn rău, că nori negri se vor abate peste regat. Însă cel care m-a lămurit pe deplin a fos un ministru cu bărbuţă şi mustăţi de Moş Crăciun care a spus: „În China, din cauza unei singure note false scăpate de orchestră la o mare ceremonie, a căzut dinastia”.

Sper că sunteţi de acord cu mine că fraza asta poate justifica faptul că am devenit brusc un fan al serialului. Am avut viziunea unei societăţi clădită pe credinţa că lumea are ca temelie o armonie perfectă. Că societatea trebuie să fie armonioasă ca şi muzica, căci societatea e un produs al muzicii. Ministrul ne spune cât se poate de limpede: căderea dinastiei chineze nu a fost prevestită de nota muzicală falsă, ci nota falsă, una singură, a fost „cauza” căderii dinastiei, a determinat căderea dinastiei.

Mă cutremur doar la gândul că societatea românească stă pe mii de note false, pe mii de versuri false, pe mii de romane false, pe mii de lucrări de artă false, pe sute de oamenii politici falşi. Şi totuşi se mişcă. Şi nimeni nu se teme că disfuncţionalităţile culturale pot cauza „căderea dinastiei”. (E oare cazul să masi amintim „nota falsă” de la revista „Tribuna”?)

În sfârşit, săptămâna trecută, fiind invitat la „Tabăra de literatură de la Ocoliş-Maramureş”, organizată cu sprijin oficial minim de sculptorul Ioan Marchiş, am călătorit prin Baia Mare cu autoturismul răblăgit „Dacia” al Inspectoratului pentru Cultură şi Patrimoniu. Ascultam un Ravel, la boxele cârâitoare al maşinii. La stop ni s-a alăturat, pe banda vecină, un BMW, ultimul tip. La volan era o domnişoară blondă de o frumuseţe răpitoare. O minune a naturii! O Divă. Pentru câteva clipe, a lăsat jos geamul de la portiera maşinii: din boxele ei perfect acordate şi puternice s-a revărsat peste „Bolero”-ul nostru imperfect o manea, perfect şi fără paraziţi modulată, a lui Nicolae Guţă. Consecinţa: motorul nostru a tuşit şi s-a oprit, speriat ca un ministru din serialul corean. Cu greu l-a convins pe motor prietenul Marchiş că noi trăim în realitatea românească, nu în legende coreene.

 

Acum, e cazul să dezvăluim cum s-a petrecut conspiraţia muzicală: o concubină a adus din China nişte bucăţele de sare, le-a dizolvat în apă şi a dat cu soluţia sărată pe clopoţei. Iar aceştia au sunat fals.

 

Dumnezeule, la noi toate sunt sărate!