Jocul cu focul

Odată ce omul a reușit să stăpânească focul, din căldura dată de el, și-a preparat hrană, carne friptă, apoi, stăpânind creșterea grâului și a animalelor domestice, a creat vetre și cuptoare, în care a copt pâinea cea de toate zilele. În jurul vetrelor unui sat s-au adunat tot mai muți oameni, fiecare cu vatra sa, care devenise alături de câmpul pe îl semăna, centrul universului lor. În jurul său, mii de ani, oamenii au clădit mici orașe, apoi cetăți. Focul devenea tot mai cald, cuptoarele tot mai mari, iar din piatră a început să curgă metalul. Râurile duceau cu ele mici așchii de aur, hrană a zeilor, care cu timpul devenise mult prea rar. Din aramă și alamă și-au făcut arme, cu care și-au construit imperii, dar focul trebuia să fie tot mai puternic, cuptoarele deveneau aștrii, iar apoi soare.

Fierul ce venea odată de la zeii celești, l-au descoperit în piatra pământului și l-au topit în cuptoarele lor astrale, l-au pus în slujba sa, iar de atunci timpul a început să fie numărat în ani pentru omenire, mileniile ce ne-au creat verticalitatea și capacitatea de creație și gândire nu au mai fost îndeajuns, secolele ce au creat uneltele de la simplul silex la obiectele de podoabă, la unelte de fier și banii de aur nu mai erau îndeajuns, anii începuseră să fie noul reper al omului. Apoi și pe acesta l-au împărțit în zodii, în luni, în zile, iar astăzi am descompus și secunda. Pentru a postula că timpul, de fapt, nici nu există, este o creație pur umană. Timpul a devenit nimic, iar omul a devenit zeu.

Mircea Eliade vorbește într-o carte a sa despre mitul unui trib indian, care, trăind în vârsta perfectă de aur într-un paradis celest, lucrau pentru zeul ce-l divinizau, creatorul. Văzându-și chipul în oglindirea apei, acei oameni s-au depărtat de zeu, refuzând să-i mai fie credincioși. Supărat, zeul i-a izgonit pe pământ. Aici au devenit făurari, și-au clădit tot mai multe cuptoare din care scoteau fierul din piatră. Cum își confecționaseră tot mai multe cuptoare, zeul a devenit tot mai deranjat de fumul lor. Ca să-i pedepsească a coborât el însuși pe pământ sub forma unui bătrân bolnav. Pe dată, unul după altul cuptoarele s-au surpat. Văzând acestea, oamenii au cerut sfatul bătrânului intrus. Acesta le-a spus că pentru ca să-și clădească din nou cuptoarele era nevoie de un sacrificiu uman. Necredincioșii, nu au găsit nici o victimă pe care să o sacrifice unui zeu de care s-au depărtat. Atunci bătrânul s-a oferit el. A intrat într-un cuptor încins, iar după ce a ars trei zile a ieșit încărcat cu aur, argint și pietre prețioase. Văzând minunea, făurarii s-au aruncat și ei în cuptoare, iar femeile lor au încins focul cu foalele, tot mai mare și mai tare până au devenit cu toții cenușă, iar pe femei zeul le-a transformat în spirite ale văilor și stâncilor.

Oamenii și-au uitat zeii, și-au uitat originile, iar în goana lor după nestemate s-au aruncat în flăcări. Vechii alchimiști, credeau că plumbul, mercurul, sulful sunt muguri de aur pe care pământul sau zeitățile le prelucrează în milioane de ani. Dar ei nu mai aveau timp, focul le-a creat iluzia că pot grăbi procese geologice sau cosmice, căutând calea spre aur prin focul purificator sau ocolind timpul cătând calea spre etern.  Tot Eliade ne vorbește de alchimia chineză care pretindea nu doar că poate transmuta cinabrul în aur punându-l în contact cu supranaturalul prin intermediul unei jertfe adusă cuptorului, și tot așa el poate găsi chiar calea spre nemurire.

Sigur, acestea sunt mituri ale unor popoare de demult, când lumea credea în superstiții, când lumea, în iluzia ei că este tot mai aproape de a descoperii piatra filozofală, nu mai avea nevoie de timp, iar energiile universului îl vor face să trăiască veșnic într-o lume ideală. Au început să producă tot mai mult fier. Au aruncat în cuptoarele încinse cinabrul descompunându-l în mercur, în sulf, în carbon cu care au rănit atmosfera. Din cuptoare nu iese aur, ci iluzia aurului de odinioară, banul, virtualizat în hârtie, în plastic sau în terabiți, iar la nivel mondial produsul intern brut, profitul net al omenirii. Include acest aur ceva din universul uman? Ne transmutăm sufletele în cenușă, iar aceasta în mirajul cuptoarelor încinse ia forma iluzorie a nestematului metal. Nu mai suntem superstițioși, dar vrem să atingem tărâmul nemuririi nu pentru a descoperii, ci pentru a ne găsii nemurirea. Nu mai credem în zei pentru că ne-am zărit chipul în apă, în ecranele LCD și ne trimitem imaginea în mediile virtuale, în lumea iluzorie, descoperind noi și noi muritori cu pretenție de Dumnezeu. Ne grăbim, pentru că aurul ne intră în conturi în funcție de viteza instrumentelor de procesare a unora mai mare decât a altora. Câștigul miliardelor se ivește din marje ce se calculează în milionimi de secundă. Banii se învârt în monetosferă îmbâcsiți și ei de cinabru, de mercur și sulf, iar noi și noi cohorte de oameni moderni intră în cuptoare în iluzia că vor ieși încărcați de nestemate. Ei ard și nu doar că ajung cenușă, dar își pierd sufletul în mirosul acela infernal de sulf.

Ne grăbim, ne expunem resursele la riscuri nebunești, dar pentru consolare ne construim așa numitele plase de siguranță. Plecăm la drum spre furnalul nostru cel de toate zilele cu iluzia unei minime asigurări. Ne întemeiem planurile pe spusele unor profeți telegenici, care astăzi defilează în costume scumpe, folosesc prezentări virtuale și adună milioane de admiratori în rețelele de socializare sau pe pagini de internet pe care trebuie să plătești averi doar pentru un acces. Dar în loc să ne potolim goana după vise virtuale ne încredem prea mult pe sistemele de siguranță, pe asigurări, pe fonduri de acoperire, pe sistemele de sănătate. Dar, și ele la rândul lor, sunt create pe aceleași resurse din eter, sunt la fel de failibile ca viitoarea cenușă ce va ieși din furnale. Riscăm tot mai mult, pierdem tot mai mult. Titanicul, apogeul științei unei epoci se spune că nu avea destule bărci de salvare pentru a salva toți pasagerii, pe atunci vitezele înregistrate pe mare erau încă mici, la vitezele din zilele noastre, și la capacitatea noastră de transport, bărcile de salvare ajută foarte puțină lume, tot mai puțină lume.

În drumul nostru însă a apărut un bătrân bolnav. Furnalele noastre s-au surpat. Bătrânul este un zeu? Este un semn? Ce sacrificiu ne va cere? Pe Dumnezeu l-am pierdut pentru că noi suntem azi o societate postmodernă, și, nu-i așa, noi nu mai putem crede în mituri și superstiții străvechi. Poate îl vom alunga cu pietre din cetate pe necunoscut, sau poate îl vom lua drept profet. Sau un profet nu poate fi bolnav? Atunci îl vom ucide?

Haideți să ne oprim puțin, pentru o săptămână, o lună, să ne ascultăm puțin sufletele noastre și poate vom vedea în norul acela de reziduuri de cinabru care se destramă, o lume frumoasă, în care ne vom regăsi  aproapele, iubirea, pasiunea, capacitatea de a visa și altceva decât aur și pietre filozofale, pentru că nu suntem zei, ci doar oameni care au învățat doar acum câteva sute mii de ani să stăpânească focul!

Text de Septimiu Moga