Revoluţia de Catifea: cum a scăpat Cehoslovacia de comunism

Noiembrie 1989, Europa. Zidul Berlinului căzuse, iar statele de după Cortina de Fier începeau să respire aerul libertăţii, privind cu încredere şi speranţă spre Occident. Tinerii au început să se adune pe străzi şi să strige pentru libertate; li s-au alăturat oameni din toate categoriile sociale, iar regimurile comuniste au căzut, rând pe rând, lăsând loc unor noi state, democrate. Pentru Cehia şi Slovacia, cele două ţări care au format Cehoslovacia, începutul libertăţii şi democraţiei poartă numele „Revoluţia de Catifea”.

Începutul sfârşitului

Ziua de 17 noiembrie înseamnă, pentru cehi şi slovaci, începutul Revoluţiei de Catifea; cu alte cuvinte, începutul sfârşitului pentru regimul comunist ce fusese instaurat în 1948. Totul a început la Praga, printr-o demonstraţie studenţească paşnică împotriva regimului, pe care autorităţile au vrut să o reprime. Efectul a fost invers decât cel aşteptat: tot mai mulţi oameni au ieşit în stradă, iar în numai câteva zile, numărul protestatarilor din capitală ajunsese la circa 500.000. Zece zile mai târziu, pe 27 noiembrie, întreaga conducere a Partidului Comunist, în frunte cu Miloš Jakeš, a demisionat. Astfel, întregul proces a primit numele „Revoluţia de Catifea”, pentru că s-a desfăşurat oarecum paşnic, fără vărsări de sânge, cum s-a întâmplat în România, de pildă.

În fapt, această Revoluţie de Catifea înfăptuită de mişcarea anticomunistă din Cehoslovacia a avut mai multe episoade, care au ajutat la deznodământul pozitiv. În 1968 pornise un proces de liberalizare a ţării, care nu a fost pe placul ţărilor semnatare ale Pactului de la Varşovia; armatele acestora au invadat Cehoslovacia în noaptea de 21 august 1968, spre a opri avântul anticomunist. Tancurile au apărut peste tot, din 21 şi până în 27 august, ziua în care oficialiii Partidului Comunist s-au întors de la Moscova.

În perioada martie – august 1968, perioadă denumită „Primăvara de la Praga”, reformele comunistului moderat Alexandr Dubček dăduse regimului o faţă mai umană. În august, însă, cei care îl sprijiniseră pe Dubček au fost îndepărtaţi, pentru încercarea lor de reformă şi pentru că se opuseseră invaziei. În Cehoslovacia au urmat 21 de ani de comunism „adevărat”, cu restricţii şi dictatură.

Libertate prin muzică

Aceşti ani de dictatură au semănat cu ceea ce au trăit românii, înainte de 1989 – sărăcie, lipsuri, control strict al autorităţilor. Singurele „libertăţi” se găseau în literatura interzisă şi în muzica rock. Iar acestea au avut rolul lor în căderea comunismului.

Trupa The Plastic People of the Universe a fost înfiinţată în primăvara lui 1968, anul în care tancurile sovietice opriseră reformele lui Alexandr Dubcek. În muzica lor, tinerii au găsit libertatea după care tânjeau. Grupul a câştigat tot mai mulţi fani, iar între 1974 şi 1976, mii de oameni veneau să îi vadă la concerte. S-a întâmplat şi ca un astfel de eveniment să se transforme într-un protest spontan, astfel că mai mulţi studenţi au fost arestaţi şi alţii au intrat sub supravegherea poliţiei politice. Situaţia s-a agravat în primăvara lui 1976, când a fost organizat „Primul Festival al Muzicii Secundare”, la care au participat 250.000 de oameni şi 13 trupe. Autorităţile se temeau de asemenea mulţimi strânse la un loc, prin urmare, le interziceau. Au început arestările muzicienilor din trupe, acuzaţi fiind de „ameninţare la adresa păcii” şi de “subminare a economiei naţionale”. Până la urmă, aceştia au fost condamnaţi doar pentru tulburarea liniştii publice, dar efectele au fost mult mai importante. Arestarea tinerilor muzicieni a stârnit un val de indignare nu numai în Cehoslovacia, dar şi în Occident. Dramaturgul Vaclav Havel a strâns semnături pentru eliberarea trupei, iar iniţiativa a dat startul unei mişcări civice care se va dovedi decisivă în 1989.

Disidenţii prind curaj

După ce au văzut că există solidaritate şi lumea reacţionează chiar şi împotriva arestării unor tineri artişti, Vaclav Havel şi filosoful Jan Patočka au mers mai departe; au strâns în jurul lor un grup de intelectuali care a publicat, în 1877, un manifest numit „Scrisoarea 77”, cu un puternic caracter anticomunist. Disidenţii protestau astfel împotriva unui regim opresiv, care căuta să convingă oamenii că invazia sovietică de la 29 august 1968 a fost cel mai bun lucru care li se putea întâmpla. “Carta 77” milita pentru respectarea drepturilor omului în estul Europei, rezultate în urma Acordurilor Conferinţei de la Helsinki. Prin respectivul Acord între ţările comuniste şi lumea liberă, dictaturile din est se angajau să respecte drepturile omului.

O altă premisă a evenimentelor din noiembrie-decembrie 1989 era sărăcia populaţiei, pe fondul unei economii ineficiente, care dusese la corupţie, nepotism şi o înflorire a pieţei negre. Oamenii dădeau semne că ajunseseră la capătul răbdării.

A urmat o demonstraţie împotriva regimului comunist, pe 21 august 1988, înăbuşită brutal de către autorităţi.

La începutul anului 1989, pe 16 ianuarie, se comemorau 20 de ani de când studentul Jan Palach îşi dăduse foc în Piaţa Wenceslas de la Praga, în semn de protest faţă de ocupaţia sovietică. Temându-se de manifestaţii, partidul i-a ameninţat cu represalii pe cei care ar fi ieşit în stradă, ceea ce a atras atenţia publicului şi a mobilizat mulţimea. Poliţia s-a ţinut de cuvânt şi a intervenit în forţă, arestând manifestanţi – între care şi Vaclav Havel.

Lovitura de graţie

Astfel de manifestaţii mai mari sau mai mici, prin care glasurile celor ce protestau împotriva regimului se auzeau tot mai tare, s-au mai organizat în lunile ce au urmat. Activiştii pentru drepturile omului plănuiau un mare protest pe 10 decembrie, Ziua Drepturilor Omului, dar au avut ocazia să facă asta mai repede, fiind grăbiţi de căderea Zidului Berlinului şi de alte evenimente. Uniunea Socialistă a Tinerilor a obţinut autorizaţie să comemoreze, la 17 noiembrie, 50 de ani de la închiderea universităţilor şi a şcolilor superioare de către nazişti. La acea manifestaţie au venit şi organizaţiile civice şi anticomuniştii, iar lucrurile au degenerat.

Chiar dacă autorităţile au intervenit din nou în forţă, chiar dacă sute de tineri au fost arestaţi sau bătuţi, nu au mai putut fi opriţi. Erau deja sute de mii de manifestanţi în stradă, iar regimul a fost nevoit să se declare învins.

Tonul fusese dat de studenţii de la facultăţile umaniste, Facultatea de Litere a Universităţii Caroline din Praga fiind unul dintre centrele unde se organiza nu numai greva studenţilor, începând de vineri, 17 noiembrie, dar se formulau şi cerinţele şi programul de acţiune al opozanţilor regimului comunist. În scurt timp s-au alăturat şi artiştii teatrelor pragheze, care şi-au deschis sălile pentru organizarea de întâlniri şi discuţii ale manifestanţilor. Cu o zi înainte, pe 16 noiembrie, slovacii începuseră, la rândul lor, demonstraţiile în Bratislava.

Ce a fost diferit la această manifestaţie, faţă de celelalte? Se pare că un catalizator pentru mulţimea furioasă a fost o informaţie ce s-a dovedit mai târziu a fi falsă: sâmbătă, 18 noiembrie, o femeie a susţinut în faţa unui grup de disidenţi din jurul lui Petr Uhl, şeful unei agenţii de presă clandestine, că un prieten, Martin Smid, a fost ucis de poliţie. Uhl, fost prizonier politic, a transmis informaţia, pe care o considera adevărată, posturilor de radio străine, Europa Liberă şi Vocea Americii, ascultate de milioane de cehi şi slovaci. Acest lucru i-a făcut pe cei care nu ieşiseră până atunci în stradă, să iasă din case şi să se alăture mulţimii.

„Divorţul de catifea”

În ziua următoare, televiziunea comunistă l-a constrâns pe Martin Smid să dezmintă informaţia privind uciderea sa, însă era prea târziu, manifestaţiile se extinseseră în întreaga ţară.

În aceeaşi zi, pe 19 noiembrie, disidentul Vaclav Havel şi colaboratorii săi au înfiinţat Forumul Civic, mişcare care a preluat conducerea revoluţiei. Mişcarea din Cehia era susţinută de partea slovacă, prin organizaţia Publicul Împotriva Violenţei. Cele două mişcări civice încercau să iniţieze un dialog cu autorităţile comuniste, în numele protestatarilor. Printre cererile revoluţionarilor se numărau iniţial demiterea oficialilor aflaţi în spatele tentativei de reprimare violentă a manifestaţiilor şi eliberarea tuturor deţinutilor politici, apoi cererile lor au mers până la demiterea guvernului.

Pe 24 noiembrie 1989, secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, Miloš Jakeš, a demisionat, iar Partidul Comunist cehoslovac a abandonat puterea, pe 28 noiembrie, anunţând în mod oficial că acceptă principiul multipartitismului.

Pe 10 decembrie, la conducerea guvernului federal a fost ales Marián Čalfa, iar preşedintele comunist Gustáv Husák s-a retras din funcţie. Pe 28 decembrie 1989, Alexander Dubček a fost ales preşedinte al Parlamentului, iar pe 29 decembrie 1989, Václav Havel devenea Preşedintele Cehoslovaciei.

În iunie 1990 au avut loc primele alegeri democratice, în urma cărora au ieşit învigători Forumul Civic (ceh) şi Publicul Împotriva Violenţei (slovac).

Din păcate, evoluţiile politice şi neînţelegerile ulterioare ale acestor partide au erodat federaţia în anii 1991 şi 1992, iar în anul 1993, Cehoslovacia dispărea de pe harta Europei, în urma unei mişcări numite „Divorţul de catifea”. Au apărut, astfel, Cehia şi Slovacia, două state independente – astăzi ţări membre ale NATO şi Uniunii Europene.

  •  
    Cronologia căderii comunismului în Europa de Est
  •  
    • zidul-berlinuluiBerlin, 17 iunie 1953 – răscoală populară în RDG (primele proteste de masă anticomuniste în sfera de influenţă sovietică)
    • Budapesta, 23 octombrie 1956 – revoluţia din Ungaria (înăbuşită de tancurile soviectice)

    • Praga, 21 august 1968 – Cehoslovacia este invadată de trupele Pactului de la Varşovia, este înăbuşită „Primăvara de la Praga”

    • Gdansk, 17 septembrie 1980 – înfiinţarea „Solidarnosc”, primul sindicat independent polonez. Polonia a fost prima ţară din blocul comunist în care au fost acceptate structuri libere de reprezentare a muncitorimii. Înfiinţarea sindicatului Solidaritatea a fost finalul provizoriu al unui val de greve la nivel naţional, al cărui moment culminant a fost ocuparea, de către muncitori, a şantierului naval din Gdansk. Liderul greviştilor era Lech Walesa.

    • 27 iunie 1989 – retezarea sârmei ghimpate la frontiera ungaro-austriacă. La acţiunea simbolică au luat parte miniştrii de Externe ai celor două ţări, Gyula Horn şi Alois Mock. Mii de cetăţeni ai RDG s-au folosit de această deschidere pentru a se refugia în vest.
    • 19 august: autorităţile maghiare au deschis graniţa cu Austria, pentru 3 ore, declarând că cetăţenii pot circula nestingheriţi şi pot vizita localităţile de frontieră. Evenimentul a rămas în istorie cu numele “picnicul pan-european”.
    • 9 octombrie: 70.000 de oameni au participat la o demonstraţie uriaşă în Leipzig, cântând împreună “Wir sind das Volk”. Pe 18 octombrie, Erich Honecker, politician comunist german care a condus RDG şi care a coordonat construirea Zidului Berlinului, şi-a depus demisia în Germania de Est.
    • 4 noiembrie: în Berlinul de Est, peste un milion de oameni s-au strâns la un protest în Alexanderplatz. Pe 9 noiembrie 1989, guvernul est-german a cedat în faţa protestelor şi a înlăturat restricţiile de călătorie. Momentul a însemnat şi căderea Zidului Berlinului – un moment istoric, încărcat de semnificaţii, care marca dispariţia graniţelor între cele două Europe, care fuseseră despărţite timp de cinci decenii
    • Sofia, 10 noiembrie 1989 – lovitură de stat în Bulgaria. Todor Jivkov, preşedinte al Bulgariei vreme de 35 de ani, este alungat de la putere în urma unui puci organizat de tovarăşii săi comunişti.
    • Bucureşti, 22 decembrie 1989 – îndepărtarea lui Nicolae Ceauşescu. La mijlocul lunii decembrie debutaseră proteste la Timişoara, pe care Ceauşescu le-a reprimat sângeros. Pe 21 decembrie au izbucnit la Bucureşti şi în alte oraşe lupte de stradă. Armata s-a solidarizat cu demonstranţii. Pe 22 decembrie, Ceauşescu este alungat de la putere, o zi mai târziu este capturat împreună cu soţia sa, Elena. Pe 25 decembrie, cei doi sunt condamnaţi la moarte de un tribunal militar convocat în mare grabă, puşi la zid şi executaţi.


Publicitate

1 Comentariu

  1. Dela Timisesti spune:

    19:35 25.11.2016

    > „În 1968 pornise un proces de liberalizare a ţării, care nu a fost pe placul ţărilor semnatare ale Pactului de la > Varşovia; armatele acestora au invadat Cehoslovacia în noaptea de 21 august 1968, spre a opri avântul anticomunist. ”

    În 1968 pornise un proces de liberalizare a ţării, care nu a fost pe placul ţărilor semnatare ale Pactului de la Varşovia; armatele acestora, cu excepția de urmat astazi a Armatei Romaniei comuniste, au invadat Cehoslovacia în noaptea de 21 august 1968, spre a opri avântul anticomunist.

Postaţi un comentariu