Muzica „imperialismului în descompunere”, o istorie zbuciumată

Iosif Viehmann (Foto: Dan Bodea)

Istoria jazz-ului românesc și mai ales clujean poate fi descrisă în multe cuvinte, dar nu „liniștită”. Relatată din memoria seniorului Iosif Viehmann, povestea jazz-ului la Cluj are toate ingredientele necesare unei povești de succes care de ani buni și-a reluat creșterea prin numeroase concerte, în sală și aer liber, care atrag tinerii la fel ca pe vrema când prohibiția comunismului vâna iubitorii genului. Mândru posesor al unui amplu dosar securist pe astfel de teme, Iosif Viehmann trăiește jazz-ul la cei 89 de ani ai săi la fel ca studenții care veneau săptămânal la serile de jazz ascunse în camerele căminelor.

Reputat speolog de renume național, Iosif Viehmann a intrat în lumea jazz-ului încă de mic, muzica fiind parte marcantă a vieții sale prin intermediul tatălui său, prim-violonist al Operei Române în perioada interbelică. Chiar dacă și-a început anevoios cariera muzicală, cronicile vremii catalogând prima reprezentație a band-ului său la Timișoara cu observația  „acești minunați tineri ar trebui îndrumați de părinți spre politehnică și medicină, nu la tobe și pe scenă”, Viehmann nu a mai părăsit scena până astăzi, când organizează festivaluri de jazz la Cluj.

„Tatăl meu, Joseph Viehmann fost prim violonist al Operei Române din Cluj adus când Imperiul Austro-Ungar s-a retras. Ăștia s-au retras cu totul, nu au mai lăsat nimic aici. Conducerea operei a rămas cu 4 oameni, au cerut 50 și ceva și tata termina conservatorul la Breno. A cerut locuință și salariu mai mare dar când a ajuns a avut nevoie de trei să își poată face o casă. Eu și fratele meu am fost chemați într-o zi de tata la ascultare. Am reprodus vocal 36 de măsuri, perfect, dar pe fratele mele l-a trimis la joacă. Nu avea deloc ureche muzicală. Obișnuiam să ascult Radio Beograd și acolo auzeam un big-band din America. Tata m-a prins o dată dar m-a încurajat să ascult în continuare muzică bună. Am stat o bună perioadă a adolescenței în Timișoara și am început acolo să cânt într-un local cu un band, unde am înlocuit toboșarul, am fost instruit și a fost foarte simplu pentru că eu aveam bazele”, își amintește Iosif Viehmann.

Amintiri din vremea ofensivei „imperialismului american în descompunere”

„La Sibiu veneau la festivalul de jazz 80% dintre cele mai improtante nume din acest domeniu. Acolo s-a profitat  de un lucru de care azi, în democrație nu se mai profită, pentru că ne-am câștigat libertatea. Muzica de jazz a fost prohibită, activiștii și politicienii de stânga o numeau <<o manifestare ascunsă  imperialismului anglo-american>>. Occidentul a avut interesul de a-și promova orchestrele de jazz. În timpul comunismului, concertele de jazz veneau în România prin ambasade. Nae Ionescu bătea la ușă și spunea <<avem un festival internațional de jazz, vă rog să ne ajutați pentru că nu avem bani, nu cunoaștem pe nimeni de afară>>. La cele mai multe cereri răspundeau. Francezii veneau cu liste întregi de unde să alegi”, își amintește amuzat maestrul Viehmann.

Chiar dacă erau reticenți la orice mișcare cu legături occidentale, până și agenții securității se lăsau uneori vrăjiți de frumusețea jazz-ului, un astfel de episod amuzant având loc chiar la Cluj, cu ocazia unui spectacol organizat de Iosif Viehmann. „La un festival a venit un grup de studenți care cântau gospel. La repetiție mi-am dat seama că ce cântau oamenii ăia nu mai auzisem. Aveau conservator, nu cântau după ureche. Cu o zi înainte de concerte m-au chemat doi domni îmbrăcați în paltoane negre de piele care mi-au spus „trebuie să le spuneți să nu cânte englezește, așa ceva nu se poate!”. Eu le-am explicat că în română nu poți cânta așa ceva, că nu sunt orchestra mea dar la concert, unde eu stăteam după o perdea, în spatele scenei, și mă uitam prin găurile din perdea, au venit și acei domni și se uitau cu mine. Au intrat ăștia și au început să cânte englezește. La sfârșit, au venit la mine și mi-au spus <<Tovarășe profesor, a fost extraordinar. Dacă se aude la București ce a fost aici… rămânem fără serviciu>>. Trebuia să fii un animal să nu recunoști că au fost minunați”, spune acesta.

Dragostea pentru jazz, probă la dosar

Legăturile cu occidentul i-au adus lui Iosif Viehmann un inevitabil dosar la securitate. După căderea comunismului, clujeanul a cumpărat dosarul și se amuză de fiecare dată când îl citește.

„În dosare era menționat foarte des că <<mergeam cam des la biblioteca americană>> din București și că am primit cadou viniluri cu muzică jazz. Eram mustrat de director care îmi spunea <<Tu pe obrazul unei instituții serioase faci schimburi cu materiale americane. Nu ți-ai găsit o altă colibă?>>. Îl chema Hodorog și numele i se potrivea. El îmi spunea să nu mă mai ascund, să aduc americanii să facem schimburi cinstite. Problema a fost că americanii chiar au venit cu brațe întregi de discuri. Eu mi-am cumpărat dosarul și am o mare bucurie când îl citesc. Acolo semnai o hârtie de împrumut și le luai acasă definitiv. Era un toboșar, șeful big band-ului de la București, care a golit ambasada americană de viniluri și a făcut închisoare pentru că le avea. A stat în celulă cu Arghezi. Unu cu tobele, altul cu poeziile. Jazz-ul era ca Europa Liberă și Vocea Americii, doar pe astea le aveam”, își amintește membrul fondator al clubului Doctor Jazz.

În aceea perioadă, rebelii nu erau atrași doar de rock, jazz-ul fiind la mare modă printre studenți. Serile de Jazz organizate incognito de Viehmann aduceau artiști din toată țara dar și tineri entuziaști care apreciau muzica jazz. „Când a dat libertatea peste România, jazz-ul a devenit infirm. Până atunci studentul spunea hotărât „eu vreau să arăt regimului ăsta că sunt liber. Sus, la profesorul Viehmann!”. Eu atunci țineam seri de jazz și directorul Casei de Cultură era foarte nervos pentru că și el avea activități dar elevii nu se duceau. Le țineam săptămânal și erau cu demonstrații, cu tot ce vrei”, spune cu regret seniorul.

De la dans pe podea de ceară la Jazz in the Park

Jazz-ul nu a fost dintotdeauna motorul unor manifestări cu bis-uri nesfârșite, începuturile fenomenului fiind mult mai romanțate și sensibile. Când este ceva de soi, sentimentul pe care jazz-ul îl dă este de nedescris. Publicul este special. Nu sunt golani, nu sunt bețivi, când e de bisat, aplaudă până mori. Acum, la Zilele Jazzului, a venit o trupă din Nigeria care a cântat Gospel. Cred că a bisat vreo oră. Când a terminat a spus că nu a mai văzut așa ceva niciodată. Iubitorul profesionist de jazz îți spune toți saxofoniștii din lume. Până anii 30, jazz-ul se cânta în cârciumi. Se împrăștiau pe jos lumânări astfel încât sunetul pașilor să nu se audă și partenerii să își poată șopti vorbe mieroase. Când au apărut microfoanele, asta s-a terminat. Au apărut alămurile, s-a mărit orchestra, s-a deschis era swingului”, explică fostul dirijor.

Astăzi, jazz-ul revine în atenția publică, chiar și în lipsa rebelilor. Sălile, cu neajunsurile lor cu tot, sunt neîncăpătoare pentru iubitorii genului iar cântăreții ce participă la festivalurile clujene sunt în continuare de talie mondială. „Jazz-ul nu poate să moară și la Cluj sau să nu fie aplaudat. Aici publicul este format din conservatoriști, oameni de specialitate, care dau valoare evenimentelor. Aici nimeni nu a avut neșansa de a nu fi aplaudat cum se cuvine. Dificultățile nu stau în săli, sonorizare sau vânzarea de bilete ci în noi, spectatorii. Noi suntem de vină dacă ceva nu merge bine. Suntem puțini și pretențioși. Nu e rău că suntem puțini pentru că cei care suntem îl știm aprecia și avem ureche muzicală bună”, spune Viehmann.

În ciuda ofensivei altor genuri muzicale, jazz-ul nu capotează și își păstrează publicul fidel, înoind „regimentele” de fani cu sânge proaspăt. „Publicul iubitor de jazz din Cluj crește de la un an la altul în detrimentul și spre ciuda celor care cred că acest gen apune. Într-adevăr a slăbit la el acasă în America. Acolo s-au născut noi curente, cu rădăcini în pop. La noi, jazz-ul a fost mai potolit. Publicul a descoperit talentele și umple sălile. Muzicienii și-au dat silința să fie mai buni și asta se vede. În ultiimii ani, Teodora Enache a făcut cursuri de perfecționare în Austria și Ungaria și acum o pândim să o aducem la Cluj. Ieșirea concertelor în aer liber se întâmplă pentru că nu mai sunt locuri în săli și asta e un frumos compliment pentru cei care iubesc jazzul și așteaptă să vadă lucruri bune și noi în domeniul culturii”, conchide seniorul.

  De la stânga la dreapta,   în primul rând,   stau cunoscuţii promotori de jazz clujeni: Gyorgy Zsolt,   soţii Dr. Dejica,   Dr. Pitty Vintilă şi Vannai Ştefan La masă : Preşedintele Clubului Dr. JAZZ : Dr. Mircea Cazacu

De la stânga la dreapta, în primul rând, stau cunoscuţii promotori de jazz clujeni:
Gyorgy Zsolt, soţii Dr. Dejica, Dr. Pitty Vintilă şi Vannai Ştefan
La masă : Preşedintele Clubului Dr. JAZZ : Dr. Mircea Cazacu

 

 


Publicitate

Postaţi un comentariu