Mircea Kiraly: “Dacă ai spirit liber şi tânăr, atunci îţi place jazz-ul!”

Foto: Dan Bodea

Cu o experienţă de mai bine de 30 de ani în domeniul muzicii jazz şi producător al proiectului pe care cântăreaţa de jazz Teodora Enache îl are cu muzicianul suedez Lars Danielsson, Mircea Kiraly consideră că pentru muzica jazz nu este totul pierdut atâta timp cât se va transforma, din nou, într-un fenomen social. “Trebuie să se nască un fenomen social în primul rând, pentru ca apoi să vină specialiştii să cizeleze”, este de părere producătorul. Despre a doua ediţie a Jazz in the Park, dar şi despre viitorul jazz-ului în România, am stat de vorbă în continuare cu Mircea Kiraly.

Reporter: Ce ar merita spus despre Jazz in the Park din partea unui cunoscător?

Mircea Kiraly: Aş avea două lucruri de spus, fără o legătură directă momentan. Dacă stăm puţin şi analizăm fenomenul, vom găsi această legătură. Unul dintre subiectele la care m-am gândit, venind de la Bucureşti înspre Cluj a fost: care e deosebirea dintre cuvântul „fain” şi „mişto”?. „Fain” înseamnă în primul rând respectul acordat valorii. Acest lucru, dacă l-am permuta în ţară sau în Bucureşti, ar însemna „mişto”, ceea ce nu reprezintă întotdeauna valoare. Ce am descoperit la festivalul Jazz in the Park este respectul pe care îl acordă lucrurilor valoroase. O a doua tentă a festivalului a venit după ce am studiat participanţii. I-am luat de pe Youtube şi am observat în ei lucruri sădite acum multă vreme în cultura Clujului. Aici mă refer la lucrurile din perioada mea când Clujul era considerat din punct de vedere muzical un bastion al avangardei. Mă refer la formaţia Ars Nova a lui Cornel Ţăranu, la Experimental Quintet, la Modal Quintet. În anii ’80 Clujul avea o cultură foarte bogată în domeniu. Mă uit peste ani la invitaţii acestui festival şi regăsesc aceeaşi avangardă, aceleaşi elemente de nou, de căutare. Jazz-ul este un concept, un cuvânt multiplu. În zilele noastre jazz înseamnă libertate, inovaţie, improvizaţie, lucruri comune spiritului tânăr. Prin selecţia care a fost făcută în festival, lucrurile sunt undeva la marginea a ceea ce clasiciştii jazz-ului consideră că ar fi important.

R.: Ce diferenţiază Jazz in the Park de alte festivaluri de profil?

M.K.: Nu vreau să îmi denigrez colegii, dar în aproape aceeaşi perioadă în care se desfăşoară Jazz in the Park, are loc un festival de jazz la Bucureşti. Nivelul acolo este clar superior, cu alt buget, iar managerul acestui festival este Iulian Vrabete, un om extraordinar. Ei însă se axează pe jazz-ul clasic, cel mult free. Eu am stat şi le-am explicat că ceea ce promovează ei că e modern se făcea în 1930. Nou este new jazz şi toate interferenţele de disco, de rap, de experimental. Publicul nu caută muzica bună, ci o simte şi de aceea numărul spectatorilor la Jazz in the Park a fost de ordinul miilor anul trecut. Conceptul de jazz în parc există peste tot în lume nu e nimic nou, dar ideea este de a oferi muzică bună în parc. Aşa cum oamenii din acest oraş respectă parcul, la fel şi festivalul le oferă o muzică pe care să o respecte, o muzică faină. Mergând înspre arhetipul culturii, ideea de spaţiu public cere un anumit parcurs temporal. De aceea sunt atât de bine primite astfel de festivaluri, decât cele organizate în case de cultură sau în alte săli.

R: Unde se situează România, raportat la alte ţări „consumatoare” sau producătoare de jazz?

M.K.: În România, considerând-o o ţară exponent al unei culturi balcanice destul de dezvoltate, jazz-ul a fost vitregit. Dacă ne uităm la ţările din jur, Polonia, Slovacia, Rusia, aceste ţări au avut un alt parcurs. Polonezii, de exemplu, dezvoltă o altă gândire, respectiv gândirea „Let’s rock it”, hai să-i bucurăm pe oameni, hai să-i servim. Aici este diferenţa dintre cum gândesc unii, sau alţii. Situaţia era mult mai bună în urmă cu 30 de ani. Pe vremea lui Ceauşescu nu existau discuri de jazz în magazine, sau existau dar erau puţine. Era atunci un anumit domn Muşlea, în Bucureşti, care primea din Israel discuri. La fiecare două săptămâni venea cu trenul în Cluj cu acele discuri pentru că aici erau ascultători de jazz şi făceam seri de jazz. De atunci, până astăzi, nu ştiu ce s-a întâmplat deoarece eu am lipsit din Cluj o mare perioadă de timp. Am regăsit aici doar impactul. În ceea ce priveşte producţia de jazz, aceasta este în România aproape inexistentă.

R: Povestiţi-ne puţin despre proiectul pe care îl are Teodora Enache cu Lard Danielsson.

M.K.: Teodora Enache şi Lars Danielsson au cântat pentru prima dată împreună la ARCUB (Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti) în luna mai. Teodora este şi ea foarte cunoscută, Lars Danielsson este o vedetă de rang mondial care cântă în prezent cu Bobby McFerrin. Ce îl recomandă cel mai mult este calitatea lui de compozitor, cu o melodicitate a pieselor foarte pregnantă. Acesta este lucrul care a atras-o pe Teodora, dar şi faptul că amândoi sunt în acelaşi registru.

R.: Deci întâlnirea pe scenă dintre cei doi, poate fi considerat un moment „cu greutate” al festivalului Jazz in the Park?

M.K.: Ar fi multe lucruri de recomandat, nu doar concertul Teodorei cu Lars. În primul rând aş recomanda proiectul Mara&Kult Studio Artists. În proiect este implicat Paul Ilea, un clujean care a făcut Concervatorul la clasa lui Cornel Ţăranu, fiind în prezent unul dintre compozitorii cu cel mai bun simţ. Eu am fost la Bucureşti când a fost lansat proiectul şi este de foarte bună calitate. Şi celelalte trupe sunt valoroase în felul lor. Prin propunere, prin inovaţie şi profesionalism, îi recomand pe toţi.

R.: În organizarea unui festival de profil se obişnuieşte consultarea organizatorilor cu specialiştii?

M.K.: În România nu există această „meserie”, deşi în străinătate sunt oameni plătiţi pentru aşa ceva. Îmi aduc aminte de o situaţie din 1992, când mă aflam în SUA. Lucrând cu directorul Carnegie Hall, am adus cu mine nişte muzică românească şi i-am spus că vreau să i-o prezint. Într-o zi am mers cu maşina până în Long Island la o anumită doamnă Christina care avea un hambar de casete şi ea era de fapt cea care dădea telefon tuturor caselor de discuri şi le spunea câte mii de copii să realizeze. Ea era urechea Americii de Nord. Aşa ceva la noi nu există. Ne întoarcem înapoi, astfel, la cuvântul „FAIN”: respectul acordat valorii. În România, în multe cazuri invitaţii la festivaluri se programează după orgolii, după prietenii, după afinităţi.

R: Există public de jazz în România şi în afara festivalurilor?

M.K.: Am participat la câteva manifestări în ultimii ani, dar ceea ce am observat de exemplu în Cluj este că interesul pentru jazz a scăzut mult faţă de perioada în care eram eu la Cluj. Pe lângă proiectele cu Teodora Enache, mai am şi nişte cursuri de predat, am început o colaborare ca şi producător muzical cu grupul 3 o′clock, format din trei fete conservatoriste care pot ajunge departe. Mi-aş dori foarte mult să lucrez cu tineri, deşi multora nu am foarte multe să le spun. Un singur om, însă, nu poate face multe. Cred că Alin Vaida, directorul Festivalului Jazz in the Park, face pentru jazz mai multe decât fac eu în jazz în Cluj, prin faptul că a iniţiat acest eveniment. Trebuie să se nască un fenomen social în primul rând, pentru ca apoi să vină specialiştii să cizeleze.

R: Cum este situaţia în Bucureşti?

M.K.: În Bucureşti e…MIŞTO (ironic). Muzica de calitate este îngropată în mormanul de gunoi. Aceasta e situaţia în Bucureşti.

R.: Un necunoscător de jazz cu ce ar trebui să înceapă ca simplu ascultător?

M.K.: Depinde de vârstă. Jazz-ul dacă îl iei de la începuturile lui, este o formă rebelă a muzicii care are aceleaşi condimente. Nu există o reţetă. Condiţia este să ai spirit liber şi tânăr şi atunci îţi place jazz-ul. Din păcate, dacă astăzi vrei să asculţi jazz, nu o poţi face la radio-uri şi de aceea lipsa de popularitate a acestui gen în România.

R.: Ar funcţiona în Cluj un club de jazz care să aibă public constant?

M.K.: Nu. Înainte trebuie să existe fenomenul social pentru aşa ceva. Un exemplu de fenomen social este Electric Castle.

R.: Ce a transformat Electric Castle într-un fenomen social?

M.K.: Sunt două lucruri: moartea Festivalului Peninsula şi dorinţa tinerilor de a se aduna într-un loc, ca grup social.


Publicitate

Nu există Comentarii

Postaţi un comentariu