Măria Sa, Bivolița. Localnicii din Mera au dedicat un muzeu animalului care i-a scos din sărăcie

Nu e mare ca zimbrul și nici iute ca bizonul. Nu a ajuns efigie pe vreo stemă, ca bourul, și în nicio țară nu este considerată sfântă, ca banala vacă. Nimic din toate acestea – bivolița este un animal modest. Și totuși, în satul clujean Mera, oamenii au găsit de cuviință să îi dedice un muzeu, în semn de omagiu că i-a scos din sărăcie.

Muzeul-Bivolului-din-Mera-1
„Ăștia au adus dracu’ în sat”, și-au spus câțiva mereni mai sceptici, în 1890, când opt bivolițe, negre ca iadul, au fost aduse cu trenul din Țara Făgărașului. Localnicii văzuseră prin Gilău și în alte sate din jur că animalele, puternice și rezistente, munceau în jug fără mofturi, pe câmp, trăgeau carele cu fân după ele și mai dădeau și un lapte excelent.
De atunci viața în Mera s-a schimbat. Toți gospodarii și-au cumpărat bivolițe și, pe la mijlocul secolului trecut, când timpul încă avea răbdare cu oamenii, în fiecare curte din sat se puteau număra cel puțin patru bivolițe.
Perioada de glorie a creșterii bivolițelor în sat a apus, dar merenii nu sunt oameni nerecunoscători și au amenajat unicul muzeu al bivolului din țară.
Inițiatorul muzeului, Gheorghe Varga, are 68 de ani și este fostul director al școlii din localitate, specializat în biologie-agricultură. În 2006, a „ochit” un fost grajd din centrul satului, nu departe de școală, transformat în depozit al CAP-ului și apoi abandonat. Împreună cu o mână de oameni, strânși în Asociația Primula, a început renovarea spațiului, apoi a colectat de la consăteni diverse obiecte legate de creșterea bivolului. Și așa, în 2009, a venit pe lume Muzeul Bivolului, unul dintre cele mai originale și mai puțin cunoscute muzee din județul Cluj.
Piesa de rezistență a muzeului este colecția de 110 tălăngi, prinse în curele de grinzile de sub tavan. „Fiecare este unică: și cum sună, și cum arată”, spune Gheorghe Varga.
În restul muzeului sunt expuse pluguri, juguri, un car, o sanie, vase de colectare a laptelui, potcoave, felinare, biciuri etc. Fotografii cu bivolițele din Mera sunt păstrate sub sticlă, pe perete, iar datele statistice cu privire la numărul de animale din sat de-a lungul vremii și o hartă detaliată a pășunilor din hotarul localității întregesc ansamblul.

Muzeul-Bivolului-din-Mera-5
Poveștile muzeului
Poate că muzeul, în sine, nu este unul spectaculos. Dar poveștile pe care Gheorghe Varga le spune vizitatorilor, da. „Ieșirea din sărăcie a Merei se datorează tocmai bivolului, valorificării laptelui, a untului și smântânii pe piața din Cluj”, explică fostul profesor fenomenul economic care a dat naștere unuia dintre cele mai arătoase și îngrijite sate din județ.
Astfel, în 1922, la 32 de ani de la aducerea în Mera a primelor opt exemplare de bivol, în sat erau deja 500 de animale, iar localnicilor care își vindeau produsele la oraș începea să li se spună „untarii din Mera”, fiind recunoscuți ca o breaslă respectabilă. În 1938, sătenii pun bazele unei cooperative, care se ocupa de gestionarea în comun a produselor lactate obținute din laptele de bivoliță. În 1940, existau deja 1.200 de bivolițe, iar 10 ani mai târziu, în 1950, erau 1.500 de animale, cu 200 mai multe decât locuitorii satului.
Declinul a început odată cu colectivizarea zonei, în 1962. Proprietarii de bivolițe nu au mai primit locuri de pășunat, iar animalele se stingeau pe picioare de foame. „Am văzut femeile cum se duceau cu lacrimi în ochi la abator sau la târg cu animalele, că nu le mai puteau ține”, povestește Gheorghe Varga.
La un an de la colectivizare, în Mera mai trăiau 150 de bivolițe, de zece ori mai puține decât cu un deceniu în urmă. Un nucleu dur de crescători a reușit totuși să supraviețuiască și să ducă mai departe tradiția creșterii acestui animal. În 1975, existau 230 de bivolițe iar în 2003, 310.
Schimbările economice din ultimii ani au determinat însă, din nou, împuținarea lor. „Acum mai sunt cam 140 de bivolițe”, spune, cu un oftat ușor, Gheorghe Varga.

Muzeul-Bivolului-din-Mera-2
…și un muzeu în aer liber
La Mera, vacile și bivolițele nu sunt trimise dimineața la păscut, pentru a se întoarce seara pentru muls. Aici, oamenii sunt cei care se duc la pășune, de două ori pe zi, la muls, iar animalele stau în gospodărie doar când iernează sau sunt gestante. „Este singurul loc din țară unde se face asta. Probabil obiceiul s-a încetățenit pentru a nu tot plimba animalul prin bătătură. E mai igienic așa”, crede fostul profesor de biologie și agricultură.
Locul de muls se află pe un deal situat cam la un kilometru de sat și este un veritabil muzeu viu. Mulsul are loc în țarcuri delimitate pe trei părți de garduri improvizate din crengi. Lorincz Janos, la cei 71 de ani ai săi, urcă de două ori pe zi până aici să mulgă bivolițele. „Acum am numai două care dau lapte, și alte două, acasă, că stau să fete”, spune gopodarul. Miska, bivolița care stă la muls, are 12 ani și e blândă, nu se sperie de aparatul de fotografiat. Într-o zi bună, bivolița îi dă opt litri de lapte. Janos bacsi vinde apoi laptele cu cinci lei PET-ul de doi litri în sat, și așa își câștigă existența. Este rezumatul unei povești care se repetă zi de zi în Mera, din 1890 încoace. O poveste pe care o aud anual aproape 600 de turiști, mulți dintre ei din Ungaria, care vin să viziteze Muzeul Bivolului.

Cum se vizitează
Mera se află la circa 18 kilometri de Cluj, pe drumul spre Zalău. Muzeul Bivolului poate fi vizitat oricând, la o oră decentă. Pentru aceasta, este bine să îl sunați înainte pe custodele Gheorghe Varga, la tel. 0727.492.819 sau să îl căutați acasă, la gospodăria de la nr. 27. Vizitarea muzeului este gratuită, dar donațiile sunt binevenite. Pentru o vizită la locul de muls, programați vizita să cadă în jurul orei 18.00 și vorbiți tot cu Gheorghe Varga.


Publicitate

Postaţi un comentariu