2.000 de ani între geniu și inepție. Cum se vede românul pe sine şi cum îl văd alţii

Românii se percep pe ei înșiși ca fiind buni patrioți/ Foto: Septimiu Avram
transilvaniareporter.us18.list-manage.com

Primitori şi descurcăreţi. Sau leneşi şi neserioşi. Sunt numai câteva dintre trăsăturile pe care românii şi le-au atribuit singuri. Ori le-au fost atribuite de alţii. De obicei, însă, fiecare este mai indulgent cu sine în caracterizare. „E o problemă metodologică fundamentală, recunoscută în literatura de specialitate, că atunci când te caracterizezi pe tine însuţi sau propriul grup cazi foarte mult sub efectul a ceea ce se numeşte dezirabilitate socială. Noi avem tendinţa să ne prezentăm într-o lumină favorabilă. E de reţinut aici e că nu e neapărat vorba de minciună, ci de faptul că şi noi credem despre noi înşine că suntem isteţi, valoroşi, inteligenţi. E interesant că toate studiile arată că inclusiv în interiorul unui grup, mai ales dacă e mai mare, una este când spui cum eşti tu şi când îi descrii pe ceilalţi din grup. În general e o disparitate mare între cum mă prezint în aceste lumini favorabile şi cum îi prezint pe semenii mei. De exemplu: cum te consideri tu? Un om bun. Cum îi consideri în general pe români? O să vezi că în general procentele sunt mai mici”, explică profesorul universitar Petru Iluţ, specialist în psihologie socială.

Pe lângă tendinţa de a ne caracteriza cu mai multă indulgenţă, există şi tendinţa -în cazul în care ne acceptăm şi trăsăturile mai puţin bune- să proiectăm cauzele lor în afară. „În miturile şi în retoricile despre români încă se mai practică faptul că ceilalţi sunt de vină pentru condiţia noastră. Adică, noi suntem inteligenţi, descurcăreţi, chiar blânzi, înţelepţi şi relele în general ca naţiune sunt cauzate de exterior. Dar asta este de fapt o lege psihosociologică mai largă, anume este vorba de locus of control – locul de control – care înseamnă unde plasez eu factorii de care depind succesele şi insuccesele mele. Şi în teza mea de doctorat am arătat că suntem tentaţi ca persoane individuale şi ca grup că dacă e vorba de nerealizări, eşecuri, să le plasăm pe factori exteriori, conjuncturali, iar dacă e vorba de succese, să le plasăm pe factori dispoziţionali, adică pe factori de personalitate. Aceasta e numai tendinţă statistică”, spune Petru Iluţ.

Cum sunt românii

Şi de-a lungul istoriei românii au fost percepuţi cu părţi pozitive şi negative. Prima caracterizare – dar a strămoşilor noştri daci – vine chiar de la Herodot, din urmă cu 2.500 de ani. „Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, spunea părintele istoriei. Tot el vorbea însă şi despre părţile mai puţin plăcute: „La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”.

Istoricul Vasile Lechinţan ne vorbeşte despre modul în care erau percepuţi românii de-a lungul istoriei. „Românii sunt văzuţi în istorie şi pozitiv, şi negativ. De exemplu, au fost văzuţi pozitiv pentru dansurile lor frumoase, pentru tenacitatea lor, dar şi cu părţile negative, mai ales din cauză că ei au trăit în foarte multe superstiţii Au avut atâtea sărbători, Iosif al II-lea a tăiat o grămadă de sărbători ale românilor. Chiar a apărut o lege a lui Iosif al II-lea ca românii să nu mai dezgroape morţii şi să le împlânte un par în inimă la cei bănuiţi că ar fi strigoi. Au fost anumite practici care erau şi frumoase. De exemplu, cultul morţilor. În sec XVI-XVII, românii aruncau apă pe pajişti ca să bea morţii, în anumite zile puneau vase cu mâncare pentru morţi. Acest cult al morţilor este interesant văzut de străini. Însă faptul că le plăcea păstoritul, de exemplu, unii au văzut în asta o înclinaţie spre lene.

Ziceri cu tâlc

Banc: Românul prinde în undiţă peştişorul de aur, care, fără să mai aştepte să audă dorinţele spune: „Hai, zi mai repede: câţi bani vrei, ce maşină şi ce funcţie, fire-aţi ai dracu’ de români, că n-aţi cere vreunul o carte bună sau un bilet la teatru”.

Proverb: Fă-te frate cu dracul până treci lacul.

Povaţă: Fii înţelept ca şarpele, muncitor ca albina şi dornic ca turturica.

Iarăşi faptul că se zice că românul s-a născut poet dă o notă de boemie. Şi faptul că românii au trecut prin istorie, că au boicotat istoria e sesizat oarecum de documente. Se zice că nu s-au implicat în istorie şi că de aceea avem secolul acela negru, de la daci până la primele atestări documentare. Dar eu am văzut asta ca pe o trăire a lor ca de nişte zei. Românii aveau oarecum un dispreţ faţă de scris, la ţară se zicea că numai popa se ocupă cu aşa ceva. Pentru ei era să trăiască munci aspre şi petreceau la jocuri ca nişte zei, scrisul pentru ei era o chestie de popă, care trebuia dispreţuită şi de aceea au trecut românii aşa prin istorie. Iarăşi, faptul de a trăi oarecum individual -care se simte şi astăzi-, nu îi poţi aduna la un protest colectiv, de exemplu, numai în anumite momente limite. Au fost şi trădări din partea românilor, că de exemplu, românii l-au trădat şi pe Horea”, explică Vasile Lechinţan.

În ochii marilor puteri

Au existat şi studii făcute de specialişti străini referitoare la trăsăturile românilor. Unul dintre studii –„Cultura şi comportamentul la români” – a fost făcut, la cererea SUA, în 1941, de către Ruth Benedict, unul dintre cei mai mari antropologi ai lumii. Studiul arată că românii au reuşit să-şi creeze o identitate istorică deşi populaţia care trăia aici a fost exploatată, pe rând, de Imperiul Roman, de Imperiul Otoman, de grecii fanarioți, de Imperiul Habsburgic. Antropologul susţine, printre altele, că românii sunt preocupaţi de crearea imaginii de sine, că se bucurau din plin de viaţă, că oportunismul şi agresivitatea erau folosite împotriva celor care le îngrădeau fericirea. De asemenea, românii erau prezentaţi ca având o dorinţă arzătoare de a se îmbogăţi prin mijloace cât mai simple, dar aveau şi o preocupare mare pentru îndeplinirea obligaţiilor familiale, în timp ce solidaritatea socială avea un nivel scăzut. Potrivit studiului, românii erau percepuţi ca fiind umili şi supuşi, se lăsau conduşi ca oile, în timp ce onoarea nu avea o valoare prea mare. „Idealul de viaţă românesc este practic hedonismul. Această aprobare a plăcerii e substratul atitudinilor româneşti în relaţiile interpersonale. Un individ îşi bazează legătura cu un alt individ pe plăcerea pe care i-o furnizează această legătură. O relaţie omenească bună care să nu dăruiască plăcere este pentru români o contradicţie în termeni. Oportunismul românesc este o expresie a hedonismului românesc”, scria Ruth Benedict în studiul pentru Guvernul SUA.

Un alt studiu referitor la români, aflat în prezent la Arhivele Naţionale (Fondul microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523), a fost realizat de Germania nazistă în 1940. „România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X-lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial, care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus”, se arată în raportul respectiv.

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. – studiu german din 1940

„Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă, până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă. (…) Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat, pentru că, într-adevăr, nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat, care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă”, se mai spune în raportul german. Tot acolo se mai vorbeşte de capacitatea „populaţiei româneşti de a răbda de foame”, de faptul că „populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei, în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare”, de faptul că „forţa de lucru leneveşte” iar sistemul de drumuri este „extrem de înapoiat”.

Românii virtuali

Faptul că e important modul în care ne percep ceilalţi şi modul în care ne percepem noi înşine ca români este reflectat şi de campania Google declanşată în urmă cu doi ani. Atunci a fost lansată campania „românii sunt deştepţi” după ce motoarele de căutare pe internet afişau trăsături negative după tastarea sintagmei „românii sunt”. Când cineva tasta pe Google „românii sunt” apăreau imediat ca prime variante cuvintele „păduchioşi”, „hoţi” şi „proşti”. După derularea campaniei, acum, cuvintele care urmează sintagmei „românii sunt” s-au mai schimbat: „educaţi”, „frumoşi”, „nespălaţi”, „hoţi”.

Oricare ar fi trăsăturile românilor şi oricât de înrădăcinate ar fi stereotipurile şi miturile, se pare că – la fel ca la alte popoare – ele nu sunt valabile decât din punct de vedere statistic.

Sociologul Petru Iluţ explică: „Referitor la profilul psiho-cultural, la specificul naţional, eu mă zbat pentru următoarea idee majoră: că doar la o aproximaţie foarte largă, doar generic putem vorbi de specificul poporului român, fiindcă nu mai suntem nişte triburi, o societate majoritar rurală, ci suntem o societate stratificată. Ori la o societate stratificată e greu să faci o medie. A vorbi despre românul mediu e tot aşa, generic. Pot vorbi în ce priveşte salariile sau altceva, dar ca profil psihosocial e o mare greşeală metodologică să vorbeşti de cum e românul mediu. Vă spun că elevul de liceu dintr-un oraş mare cum e Clujul seamănă mult mai mult ca profil psiho-comportamental cu semenul lui din Budapesta, chiar Paris, decât cu adolescentul de aceeaşi vârstă care e păcurar în Maramureş sau muncitor necalificat. O femeie care e cercetător seamănă mult mai mult cu omologul ei din Londra decât cu gospodina din Maramureş. Nici măcar limba nu este chiar aceeaşi, pentru că aproape nu se pot înţelege gospodina cu dialectul din Maramureş şi această cercetătoare. E impropriu să vorbeşti despre specificul clar conturat al poporului român. Este stratificat. Putem vorbi de tipuri de români şi atunci sunt gospodinele, muncitorii, intelectualii etc. Apoi pe vârste”.

Elevul de liceu dintr-un oraş mare cum e Clujul seamănă mult mai mult ca profil psiho-comportamental cu semenul lui din Budapesta, chiar Paris, decât cu adolescentul de aceeaşi vârstă care e păcurar în Maramureş sau muncitor necalificat. – Petru Iluț, sociolog

Petru Iluţ mai spune că inclusiv mult vehiculata trăsătură a ospitalităţii românului e foarte discutabilă. „Nu chiar toate popoarele se consideră la fel. În general popoarele emergente, popoarele „primitive” (cu ghilimelele de rigoare), popoarele mai puţin dezvoltate sunt mai primitoare. Toţi cei care au fost în Mexic, de exemplu, spun că ce primitori sunt mexicanii. Dacă te duci în Ucraina şi Rusia, dacă te duci în mediul rural în general, sunt primitori oamenii. Cu cât un popor, o populaţie este mai dezvoltată economic în primul rând, cu atât ni se pare –americanii, nemţii – că sunt reci. La sat dacă te duci şi dacă nu te cunoşti, pentru că sunt vecinii, te cheamă, poate îţi dă ceva. Dar dacă eu mă întâlnesc cu cineva pe tren şi discut cu el, îl chem imediat în casă la mine când sunt într-un oraş? Dacă cineva trece pe stradă, îmi bate la poartă, nu cu reţinere îl inviţi? Deci iată diferenţa. E această iluzie întreţinută că suntem mai harnici, mai ospitalieri, dar trebuie să facem comparaţie cu alte popoare. Eu spun ceva şi în ceea ce priveşte simptome ale faptului că am fi inteligenţi, de exemplu foarte mult invocatul fapt cu olimpicii pe care îi avem la matematică. Dacă am face nişte statistici am vedea că nu e chiar aşa. Că şi bulgarii au, şi ungurii au, şi albanezii au. Trebuie raportat şi la populaţie. Şi dacă nu în matematică, au în alte domenii. Deci, în general, acestea sunt nişte mituri. Noi le spunem stereotipuri etnice şi sunt autostereotipii şi heterostereotipii. Adică, cum ne vedem noi şi cum ne văd alţii. O altă problemă: putem vorbi pe impresii sau pe date de cercetare sistematică. Datele arată, cel puţin în ceea ce priveşte resursele cognitive, că există diferenţe teribile între indivizi la inteligenţă, care este în mare măsură înnăscută. Dar pe grupuri foarte mari nu există diferenţe semnificative între grupurile umane ca potenţialităţi cognitive”, explică Iluţ.

Conduşi de alţii

Există şi ideea –vehiculată des şi astăzi- că românii au dus-o în istorie sau ar duce-o mai bine acum sub conducerea unor străini. Petru Iluţ explică de ce, dar spune că şi în acest caz e vorba doar de o parte a românilor: „Aici cred că se cumulează două speranţe, dar ar trebui făcute şi aici nişte sondaje să vedem care dintre români cred aşa. În general, ce spui dumneata se referă la o parte a populaţiei româneşti, care e mai reflexivă. În această opţiune cred că se cumulează două principale speranţe. Că cei care vin, vin cu o expertiză mai valoroasă, abilităţi de a conduce, pentru că în general n-o să cerem conducători din Somalia. Adică, nu din orice exterior, ci din exteriorul mai dezvoltat. A doua, care poate e mai importantă, că cei care vin pot fi mai obiectivi. Adică, nu sunt atât de prinşi în aceste mafii transpartinice, structurale şi în aceste obiceiuri balcanico-medievale”.

Românii se percep destul de diferit şi în funcţie de regiunile istorice din care provin. Sociologul Vasile Dâncu analizează rezultatele unui sondaj de opinie realizat acum doi ani de IRES, referitor la modul în care se percep românii: „Imaginea omogenităţii identitare este destul de pregnantă. Doar în cazul transilvănenilor avem 55% dintre români care spun că aceştia au trăsături care-i deosebesc de restul românilor, în cazul celorlalte identităţi regionale procentul celor care accentuează ceva special fiind sub 50%. În general, descoperim o parte a stereotipurilor pozitive ale românităţii distribuite peste tot: hărnicie, omenie, cinste, dar şi surprinzătoare diferenţe în aprecierea imaginii stereotipice a celuilalt. Ardelenii şi bănăţenii sunt evaluaţi mai degrabă cu caracteristici pozitive, atât de către ei înşişi, cât şi de către celelalte regiuni, în timp ce în cazul moldovenilor şi oltenilor este prezent un amestec de calităţi şi defecte. Mai interesantă este imaginea bucureştenilor, mai degrabă negativă, atât în evaluarea pe care o fac ceilalţi, cât şi în propria evaluare”.

Românul nu are răbdare să construiască ceva temeinic, nu concepe meticulos, precis şi în amănunt ceea ce are de făcut în viitor, ci îşi face o simplă idee, se bazează pe modul cum se va descurca la faţa locului. Improvizează în tot ce face, se descurcă în condiţii minime. Vorbeşte mult, iubeşte spectacolul vorbirii; nu-i plac reproşurile. Este fălos, se autoapreciază pentru ceea ce face, crede mereu că e cel mai bun, este multilateral informat, are o părere personala despre toate. Mai rar este recunoscător celui ce-i face bine, ajungând să-şi evite binefăcătorul. Se luptă tot timpul pentru impresie, pentru imagine, se mulţumeşte cu puţin, iar dacă vrea cumva mai mult, vrea imediat, nu are răbdare să adune picătură cu picătură. – Beniamino Faoro, autorul volumului „Românul şi felul lui de a fi”

Psiho-sociologul Petru Iluţ susţine că aceste caracterizări interregionale au şi un miez de adevăr: „Toată lumea recunoaşte că Transilvania, cu ceva, este mai dezvoltată şi din punct de vedere cultural, şi al civilizaţiei. Explicaţia este că cei din sud au fost sub Imperiul Otoman şi noi am fost sub Imperiul Austro-ungar. E justificată această percepţie. Există şi aceste stereotipuri şi prejudecăţi interregionale. Contrar a ceea ce mulţi cred, stereotipurile nu sunt toate false. În aproape toate există un miez de adevăr. Toată problema e că e greu să ştii din punct de vedere psihocomportamental cum sunt moldovenii, cum sunt ceilalţi, fiindcă întotdeauna ai de-a face cu nişte reprezentări: ce spun ei despre ei, ce spunem noi despre ei. În general stereotipiile şi judecăţile nu sunt adevăruri ca atare. Şi în general heteroetichetările, heteroatribuirile sunt mai negative faţă de grupurile exterioare şi mai pozitive faţă de propriul grup. Însă iarăşi, propoziţie capitală: există şi un dram de adevăr. Dacă spunem că ardelenii sunt mai echilibraţi, mai temperaţi, mai blânzi, mai cu judecată temeinică, iar oltenii sunt mai iuţi, moldovenii nu sunt aşa de lirici cum credem noi –e un dram de adevăr în asta. Dar e valabil numai statistic. Deci numai la o populaţie mare. Pentru că vei găsi întotdeauna nu numai cazuri, ci şi procente foarte mari care ies din această etichetare. Să luăm Transilvania: să ne gândim la oşeni, maramureşeni, la cei din Harghita. Până nu demult, cea mai mare frecvenţă şi intensitate a crimelor era în câteva regiuni: Oaş, Harghita şi Deltă. Acolo erau populaţii închise, relativ sărace, izolate, cu şcoală mai puţină. Mai există o lege fundamentală socio-antropologică: unde este sărăcie, e asociată imediat şi interconectată cu lipsă de educaţie, violenţă, alcool. Asta e valabil pentru întreg globul. Vedeţi în Moldova, cu sărăcia, câte cazuri de violenţă sunt acolo; nu-s blânzii răzeşi şi liricii moldoveni”.

Istoricul Vasile Lechinţan spune că la români este specifică o băşcălie între locuitorii din diferite regiuni istorice, însă susţine că ea nu este una făcută cu ură şi supărare, ci este o chestiune „drăguţă, frăţească”. El este de acord însă cu faptul că stăpânirile diferite i-au influenţat diferit pe români: „Regimul austriac a venit cu disciplină, cu ordine, cu cărţi funciare, au pus numere de case, totul era contabilizat. O oarecare disciplină, seriozitate la cei din Transilvania prin aceste imperii. Dincolo era lăsată un pic mai boemă treaba”.

„Calităţi principale ar fi faptul că românii au avut un cult al familiei care a durat în istorie. Familia a fost pe prim plan şi au făcut tot pentru această familie. Apoi, faptul că – zic şi străinii – au ţinut la limbă mai mult ca la viaţă. Au ţinut la limbă şi la etnia lor. A treia calitate pe care o văd eu la români e statornicia într-o morală nescrisă. La noi, de exemplu, n-au fost crime uluitoare pe motive religioase, cum a fost uciderea hugenoţilor în Franţa. Defecte văd faptul că românii nu au o cultură a solidarităţii sociale. Alt defect ar fi, ca la alte popoare, trebuie să mai lucreze mult asupra rapidităţii cu care iau o decizie. Prea mult întârzie românul, până la o limită prea mare”. – Vasile Lechinţan, istoric

Postaţi un comentariu