Nepotul lui Liviu Rebreanu: „Ion a cerut drepturi de autor pentru roman”

Ultimul descendent al familiei Rebreanu, al cărui unchi a scris între 1920 și 1932 celebrele romane „Ion”, „Pădurea Spânzuraților” și „Răscoala” a fost prezent marți, 8 septembrie, la Biserica Greco-Catolică din Aiud unde a vorbit despre romanul pe care l-a dedicat neamului Rebrenilor, o cronică în patru volume apărută în 2011 și reeditată în 2013. Scriitorul a povestit și cum unul dintre bărbații care s-a recunoscut în romanul „Ion” ar fi cerut drepturi de autor după publicarea volumului, dar și ce planuri are peste doi ani când se vor împlini 100 de ani de la moartea lui Emil Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu, care a inspirat povestea personajului Apostol Bologa din „Pădurea Spânzuraților”.

Cu un timbru cald și calm al vocii, Ilderim Rebreanu, al cărui prenume a fost preluat de părinții săi de la personajul romanului cavaleresc „Ilderim”, a povestit pașii pe care i-a urmat pentru scrierea romanului familiei Rebreanu dezvăluind, cu emoție, câte decenii au trebuit să treacă pentru ca volumul să vadă lumina tiparului. Cu toate acestea, responsabilitatea de a fi ultimul din familie care să poarte acest nume, l-a motivat să nu abandoneze ideea. Despre „Spectre în labirintul uitării”, academicianul D.R. Popescu spunea că un roman atât de complex nu a mai fost scris în literatura română. „Conceput iniţial ca o naraţiune, intersectată de unele capitole originale, romanul s-a metamorfozat pe parcurs într-o «evocare», scrisă la persoana a doua, în care eu, autorul, le reaminteam personajelor firul vieţii lor şi meandrele, tumultoase sau line, prin care trecuseră”, a precizat Ilderim Rebreanu la Aiud. La fel ca unchiul său, Liviu Rebreanu și ca alți membri ai familiei Rebrenilor, Ilderim este scriitor, locuind în prezent, într-o casă transformată în muzeu, în comuna Bogdana, Teleorman după o perioadă în care a locuit inclusiv la Cluj. Ilderim Rebreanu a mai publicat volumele „Scrisori în umbra ștreangului”,   „Neamul Rebrenilor către Liviu”, sau „Tărâmul diavolului”.

De-a lungul celor aproape 2300 de pagini ale cărții „Spectre în labirintul uitării”, care cuprinde volumele „De la Alfa la Omega”, „Cei morţi şi părăsiţi”, „Cronici interbelice” și „Întuneric roşu”, Ilderim Rebreanu îi prezintă pe membrii familiei Rebreanu, lor adăugându-li-se, pe parcurs, cei care s-au integrat familiei. Mai multe despre procesul de scriere al cărții, dar și detalii despre adevărurile ascunse din viața prozatorului interbelic Liviu Rebreanu, am aflat de la Ilderim Rebreanu, fiul lui Tiberiu Rebreanu, cel mai mic dintre cei 13 frați ai scriitorului.

Reporter: De multe ori v-ați referit la documentarea acestui roman ca însemnând o muncă mai mult decât cumplită. Cum a fost acest proces pentru dumneavoastră și ce a însemnat să descoperiți adevăruri neștiute despre marea familie a Rebrenilor?

Ilderim Rebreanu: La începutul anilor ’80 după ce scrisesem eu câteva nuvele, schițe și povestiri anticomuniste, care au apărut abia după 2000, am prins un pic de încredere în puterile mele de scriitor și i-am spus tatălui meu că m-aș apuca să scriu un roman al Rebrenilor. El m-a luat peste picior spunându-mi că dacă el nu a reușit, cum voi reuși eu la 30 de ani?. În 1985 mi s-a făcut o invitație de a scrie o cronică a familiei, însă trunchiat, fără anumite adevăruri și atunci am fost pus în situația de a refuza. După Revoluție au intervenit alte proiecte literare și pe la începutul anului 2000 am spus că este momentul să scriu acest roman, înainte de a mă scleroza. În tot acest timp eu îmi făcusem planul cărții, povestisem foarte mult cu mama mea care cunoștea foarte multe despre Rebreni. Documentarul folosit în realizarea acestei fresce rebreniene, care se întinde pe o perioadă de 70 de ani, a constat în amintiri şi anecdotică de familie, corespondenţă de familie, documente originale, volume biografice şi autobiografice, jurnale, extrase din presa vremii respective.

Reporter: Ce a rămas nescris în cele patru volume?

I.R.: A rămas nescris 1% pe care nu am vrut să îl scriu. Erau detalii prea intime ale familiei pentru a le face publice și vor rămâne probabil ascunse pe vecie. În rest, pot să spun că este exhaustivă cartea. Nu mai are nimeni ce să mai spună despre Rebreni.

R.: La ficțiune când ați apelat pe parcursul cărții?

I.R.: Ficțiune ar fi partida de poker când Liviu a pierdut banii popotei militare și a trebuit să-și dea demisia din armată. Un episod ficțional este și execuția lui Emil, pe care a trebuit să mi-o imaginez, deși au existat martori oculari cu diferite variante. În rest, totul e nonficțiune. În ceea ce privește romanul „Ion”, am comentat în carte pe marginea recenziilor pe care le-au făcut ziarele și revistele literare ale epocii și mi-am expus și eu anumite puncte de vedere. O parte dintre personaje au fost reale, unul dintre bărbați chiar cerându-i lui Liviu o cotă parte din banii încasați la editarea volumului, susținând că datorită lui a scris romanul, el fiind Ion al Glanetașului. Celelalte personaje, majoritatea, au existat în zona respectivă, povestea fiind spusă de surorile lui Liviu după ce Liviu și-a dat demisia din armată și a revenit acasă în Bistrița.

R.: Romanul a primit și critici imediat după publicare. Poetul și prozatorul Constantin Cubleșan spunea că deși nu căutați să îi umbriți scriitorului Liviu Rebreanu opera, încercați să îl umiliți ca om. Cum ați ales să îl prezentați pe Liviu Rebreanu?

I.R.: Eu cred că aceste critici au fost un amestec de orgolii cu influențe bucureștene a celor care erau apropiați ai lui Fanny, soția lui Liviu și ai Puiei, așa-zisa lui fiică. La noi s-a încetățenit meteahna din vremea comunismului, aceea că nu ai voie să spui despre o personalitate lucruri negative, numai lucruri tămâiate. Eu am spart tiparul și mi-am asumat niște riscuri. I-am prezentat pe fiecare dintre frați după vârste și perioade. Volumul I se întinde până la nașterea ultimului dintre copii, în 1911, tatăl meu – Tiberiu, volumul II cuprinde perioada Primului Război Mondial, execuția lui Emil Rebreanu, apoi urmează perioada interbelică în care am cuprins supraviețuitorii, iar ultimul volum include perioada de început de comunism până în 1952, la nașterea mea. Romanul se întinde pe 2300 de pagini, cu două capitole separate: „Oglinda lumii” și „Pleava roșie”. Nu puteam include în text și evenimentele din țară și străinătate, sau personalitățile cu care au intrat Rebrenii în contact și atunci le-am tratat în texte separate.

R.: Care considerați că au fost momentele cruciale din viața lui Liviu Rebreanu?

I.R.: Primul moment a fost acela cu demisia din armată, respectiv pierderea la masa de joc a banilor popotei ofițerilor. Lui Liviu îi venise rândul să țină acei bani și l-a pus dracu’ să joace. A pierdut atunci între 1200 și 1800 de coroane, nu se știe sigur, dar oricare dintre sume era, leafa lui Liviu era de 100 de coroane pe lună. A scris acasă, a venit tatăl lui, Vasile și i-a spus că nu are de unde să îi dea banii. A vorbit cu comandantul companiei, și el năsăudean, iar soluția era ori sinuciderea, un glonț în cap, ori demisia din cadrele armate pentru a fi judecat pe post de civil. A ales, bineînțeles a doua variantă și a făcut la Gyula închisoare, perioadă în care a scris nuvela „Golanii” și a tradus dintr-un autor maghiar. Un alt moment crucial pentru el a fost când și-a riscat viața neplecând din București în timpul Primului Război Mondial, cum au făcut majoritatea intelectualilor care s-au dus în surghiun la Iași. El a rămas acolo, a scris pentru ziare și reviste și deși sentimentele lui erau pro-germane și admira disciplina nemțească, nu a combătut de partea invadatorilor. A scris negativ despre piesele unui amic de-al lui care l-a denunțat autorităților ca fiind transfug din armata maghiară. A fost arestat, dar a scăpat de acolo după ce a strâns de gât santinela care îl păzea. Asta a povestit chiar el familiei când a venit în 1919 la Beclean.

R.: Care au fost din punctul dumneavoastră de vedere, calitățile de scriitor ale lui Liviu Rebreanu?

I.R.: În primul rând vigoarea ardelenească pe care o avea era total opusă față de cea a scriitorilor sudiști, moi în expresie. Mulți îi considerau stilul cam bolovănos, prea abrupt. Geniul lui este însă incontestabil și rămâne cel mai mare scriitor român.

R.: Dumneavoastră când i-ați citit romanele?

I.R.: Le-am citit în tinerețe, publicate de Editura de Stat pentru Literatură și Artă. Aveam și câteva volume din perioada interbelică în biblioteca tatălui meu căruia fratele lui, Liviu, nu i-a trimis niciodată vreo carte. De fapt nu a trimis nimănui din familie. Relațiile între cei doi erau reci mai ales din cauza celor două „orfeline”, cum le-am numit eu, Fanny și Puia. Ardelenii nu le-au agreat niciodată, știut fiind că Puia nu a fost fiica lui, fiind legitimată printr-un fals în declarații.

R.: În carte prezentați cinci morți plauzibile ale lui Liviu Rebreanu. Pe care să o acceptăm, noi, cititorii lui Liviu Rebreanu și cititori ai cronicii familiei Rebrenau?

I.R.: Da, am prezentat în carte variantele care s-au vehiculat. Nu se știe nici acum care a fost sfârșitul lui. Liviu avea doi medici curanți, unul la Pitești și unul la Valea Marea. Moartea lui a fost constatată, însă, de agentul sanitar din comună. E ceva dubios acolo. De ce a murit, cum a murit, sunt întrebări fără răspuns. În carte scriu, la ultima variantă a morții sale, cea în care Liviu ar fi fost împușcat de ruși, că la 1 septembrie au murit în jur de zece locuitori ai comunei. Cel mai probabil a dat în ei o epidemie de plumb rusesc. Rușii umblau prin sate și furau și când oamenii se opuneau, erau împușcați. Mulți din Valea Mare așa consideră, că Liviu ar fi fost împușcat de ruși. Am fost la începutul anilor ’70 cu tatăl meu la Valea Mare și un țăran l-a luat deoparte pe tatăl meu spunându-i că fratele lui a murit împușcat de ruși. Cititorii trebuie să aleagă varianta cea mai plauzibilă.

R.: Care este suvenirul cel mai drag care vă leagă de neamul Rebrenilor?

I.R.: Cred că este vorba despre o schijă care i-a intrat în braț lui Emil Rebreanu, în primul Război Mondial, pe care am dat-o Muzeului de Istorie de la Bistrița. Am donat-o muzeului pentru a sta într-un loc sigur pentru că nu se știe niciodată când eu voi părăsi lumea asta. În Bogdana, în casa unde locuiesc, există și un muzeu Rebreanu și mai este o casă memorială în localitatea Prislop, unde s-a păstrat o parte din mobilierul familiei și câteva zeci de cărți de-ale lui Liviu din diferite perioade. La mine, mai sunt câteva documente și mărunțișuri, precum și mobilierul lui Miți, una dintre surorile din familia Rebreanu.

„În Cluj am stat în două etape, la începutul anilor ’60 și apoi la întoarcerea din armată până în 1997. Merg anual la Cluj. La Bogdana am în lucru un volum de nuvele și peste doi ani se împlinesc 100 de ani de la executarea lui Emil și deja vreau să îi mobilizez pe oameni să organizeze un eveniment în Ghimeș-Palanca. Voi scoate capitolele cu Emil din primele două volume ale cărții Spectre în labirintul uitării, pentru a face un volum separat. Și mai am preconizat un micro-roman”, Ilderim Rebreanu