Artistul Manuel Pelmuș, la Temps d’Images: Despre curajul de a-i da glas „cumințeniei pământului”

Foto: Dan Bodea

O „cumințenie a pământului” altfel decât cea imaginată de Constantin Brâncuși, într-o cameră neagră, în întuneric, prezentă și absentă în același timp, vocală și intrată în posesia propriului corp și a propriei existențe poate fi văzută la Muzeul de Artă din Cluj la sfârșitul acestei săptămâni, ca parte a unei acțiuni continue propuse de artistul Manuel Pelmuș.

Manuel Pelmuș, artistul care în 2013 a reprezentat România (împreună cu Alexandra Pirici) la cea de-a 55-a ediţie a Bienalei de la Veneţia cu proiectul „O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia”, se află în aceste zile la Cluj, la invitația festivalului Temps d’Images, unde va susține pe lângă acțiunea „cumințenia pământului” și un workshop la Muzeul de Artă, dedicat elevilor de liceu. În 2012 Manuel a primit Berlin Art Prize pentru arte performative, iar în 2014 i-a fost acordat premiul pentru excelenţă al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. Performance-ul Alexandrei Pirici și al lui Manuel Pelmuș, „Public Collection”- Tate Modern 2016, a fost unul dintre evenimentele live care au avut loc la Tate Modern din Londra după deschiderea Switch House, cel mai nou spațiu de galerii al renumitului muzeu. Performance-ul lor a reprezentat o explorare live a operelor de artă și a pus sub semnul întrebării ideea permanenței colecțiilor muzeale.

În ceea ce privește lucrarea pe care o va prezenta la Festivalul Temps d’Images, în zilele de 11, 12 și 13 noiembrie, între orele 15.00-17.00, aceasta a făcut parte din expoziţia „Cuminţenia Pământului. Aceasta nu este o piatră” organizată în această vară la Muzeul Național de Artă al României având-o în calitate de curator Valentina Iancu. Expoziția a adunat mai mulți artiști români ai artei contemporane, care au propus o serie de discursuri diferite de interpretare a operei și creației lui Constantin Brâncuși, cu scopul de a stimula donațiile pentru achiziționarea sculpturii.

Între un workshop și un spectacol din festivalul Temps d’Images, am stat de vorbă cu Manuel Pelmuș despre „cumințenia pământului”, despre rolul instituțiilor de artă, dar și despre ce înseamnă să fii contemporan. După Temps d’Images coregraful se întoarce în Köln, pentru finisajul lucrării Public Collection of Modern Art prezentată la Muzeul Ludwig.

Reporter: Ai venit la Cluj să prezinți o lucrare de tip acțiune continuă având ca punct de plecare controversata sculptură Cumințenia Pământului realizată de Constantin Brâncuși?Cum te-ai gândit să contextualizezi lucrarea în tematica festivalului Temps d’Images din acest an, Postfaliment?

Manuel Pelmuș: Chiar dacă aparent lucrarea mea, „cumințenia pământului”, nu are vreo legătură cu ideea de postfaliment, m-am gândit că este un studiu de caz destul de interesant pentru a-l prezenta la Cluj și de a plasa discuția din jurul aceste lucrări în festival. Toată dezbaterea despre sculptura Cumințenia Pământului din ultimul an din România a adus în discuție, de fapt, mai multe sub-teme: ideea de public, de serviciu public, de bun public, de colecție publică, de muzeu. Campania Cumințeniei a polarizat cumva societatea, a atras discuții în contradictoriu așa că am zis că ar fi interesant să prezint și la Cluj cumințenia pe care am prezentat-o la MNAR (Muzeul Național de Artă al României) din București în această vară, în cadrul unei expoziții de grup în care și Ministerul Culturii a fost implicat.

Tot pentru acest festival, când mi s-a adus în vedere componenta educațională și lucrând în ultimii 5-6 ani în spații muzeale, m-am gândit la susținerea unui workshop în muzeu, dedicat elevilor. Ca urmare, timp de trei zile mă întâlnesc cu un grup de elevi de clasa a 11-a de la Liceul de Arte din Cluj și îi familiarizez cu ideea de muzeu, respectiv le povestesc modul în care muzeele descriu o anumită narațiune despre istorie, despre națiune, despre ideea de patrimoniu. Le vorbesc despre ideea de politic în artă, dar nu despre cum poți reprezenta politic un conflict sau un protest, ci mai mult cum muzeul, ca instituție, este un instrument prin care produci o anumită narațiune a istoriei, prin care incluzi sau excluzi ceva. Cum sunt artistele femei incluse sau excluse, cum sunt diferite capitole din istorie incluse sau excluse, ce fel de timeline al istoriei construiește de fapt un muzeu. Am întrebat ce muzee există în Cluj de artă modernă și contemporană, dar din păcate nu există altele în afară de Muzeul de Artă așa că a fost singura opțiune atât pentru lucrarea pe care am adus-o în festival, cât și pentru workshop.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Cum ai ajuns la ideea de a anima lucrarea Cumințenia Pământului?

Cumințenia funcționează pentru mine ca o lucrare cu temporalitate distinctă. Este un obiect care se manifestă foarte diferit de celelalte obiecte dintr-un muzeu. Lucrarea nu are început sau sfârșit, publicul poate intra sau ieși oricând pe durata celor două ore în care are loc acțiunea. Eu aș numi lucrarea o colecție imaterială, deși obiectul se materializează în corp. Interesant este cum îl privim. Modalitatea de reprezentare are ceva din coregrafie sau teatru, mă feresc să spun performance pentru că performance-ul este definit foarte precis, are un început și un sfârșit, are o anumită progresie în timp și o anumită dramaturgie. Pe mine m-a interesat mai puțin asta, ci mai degrabă prezența lucrării în contextul de expoziție. Mai simplu spus, lucrarea are temporalitatea unui obiect de artă, dar e construită din mișcare, din gesturi. Cumva obiectul ar fi format din acțiuni, mișcări, text.

În cazul Cumințeniei am citit foarte multe despre ce s-a spus despre lucrare, în trecut și acum. Lucrarea a fost întotdeauna controversată. Cei mai mulți care au vorbit despre această lucrare au fost bărbați, artiști sau filozofi și au tratat-o dintr-o perspectivă destul de problematică, insistând asupra ideii că femeia trebuie să fie umilă, tăcută, supusă. Am citit un pasaj în care cineva spune că Brâncuși i-a scrijelit o gură foarte mică pentru a sugera că ea nu trebuie să vorbească. Atunci m-am gândit că trebuie să o fac să vorbească. Am vrut să o activez și am vrut ca lucrarea să intre în posesia propriului corp sau a propriei existențe, să fie un fel de empowerment. Este o cumințenia care vorbește, o lucrare de artă care răspunde și care iese din ce a fost prestabilit pentru ea.

Ce funcție are întunericul în această acțiune?

Am mai lucrat și în trecut cu întunericul și am încercat de fiecare dată să urmăresc două straturi: în primul rând este muzeul care dă prioritate vizualului sau vizibilului și m-am gândit cum ar fi o lucrare care să îți trezească mai multe simțuri în același timp: tactil, vizual, sonor. Lucrarea este însoțită și de text și m-am gândit cum aș putea să o fac să se detașeze de etichetele care i-au fost atribuite pentru a deveni ce vrea ea. Am strâns foarte multe descrieri și etichete care i s-au atribuit de-a lungul anilor: că e mongoloidă, că e prea scumpă, că e o femeie frumoasă, că e o femeie cam urâtă, că are gura strâmbă, că e jumătate manierată franțuzoaică etc. M-am uitat și la documente, dar și ce se scria în cultura populară, pe forumuri, pe internet. Că este un lux pe care nu ni-l permitem, că este femeie, că este bărbat. Toate acestea le auzim rostite de ea. Ideea era să nu o vezi, ceea ce pentru mine înseamnă că nu poți așa de ușor să identifici, să categorisești și să interpretezi. Și mă gândeam că în loc să spui că nu sunt ceva, sau altceva, mai bine afirmi toate interpretările pentru ca, la un moment dat, să se anulează între ele. Important a fost pentru mine să poată vorbi, să poată să-și schimbe locul în spațiu, să aibă autonomie.

Camera aceasta neagră eu o văd și ca pe un fel de spațiu queer care în acest caz nu ar însemna ceva legat strict de orientarea sexuală, ci că lucrurile pot fi și altfel.

Ar fi putut fi reprezentată această lucrare în alt spațiu decât un muzeu de artă?

Mi se pare că așa cum este contextualizată în muzeu, fiind o lucrare interpretată istoric și asociată cu Constantin Brâncuși, produce o anumită fricțiune între ideea de încremenire a istoriei și ceva care presupune mișcare sau coregrafie, care are posibilitate de transformare continuă. În muzeu toate aceste aspecte sunt mai vizibile.

Care este relația ta cu instituțiile publice de artă?

În România, din păcate, mulți dintre noi avem o relație accidentată cu instituțiile, în general. Nu avem încredere în ele pentru că de cele mai multe ori ne înșală așteptările, iar statul nu putem spune că ne este cel mai de încredere partener. Pe de altă parte mi se pare că, așa cum sunt ele, problematice, instituțiile sunt spații publice care trebuie și ar trebui să fie deschise și către alte tipuri de discurs. Mai mult în Occident, dar și în România, în societatea de astăzi, există o critică asupra instituțiilor și un atac asupra ideii de stat. Percepția este că statul este reprezentat de niște leneși care așteaptă cu mâna întinsă să primească ceva, versus capitalism care te pune să faci totul cu mâinile tale. În ceea ce privește instituțiile de artă, muzeele ar trebui să reflecteze asupra societății cu atât mai mult cu cât sunt produsul unui anumit moment în timp și promovează valori pe care vrem, ca societate, să le avem. Din acest punct de vedere mă interesează pe mine colaborarea cu instituțiile pentru că oferă posibilitatea de a pune în discuție ideea de public și de valori pe termen lung. Prin repetiție, prin tot ritualul de a veni la muzeu, la teatru, pui în discuție anumite noțiuni. Pentru mine acest aceste noțiuni pot însemna un discurs mai critic, ceva mai experimental, lucruri care sunt mai sensibil de discutat. De ce nu ar avea loc astfel de discuții și în instituții publice?

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Cum ai privit tu campania de subscripție publică pentru Cumințenia Pământului?

Sunt de acord cu Dan Perjovschi care a spus că toată campania a fost interesantă ca efort colectiv, dar mi se părea și mai interesant dacă achiziționarea sculpturii ar fi venit la inițiativa MNAR și poate ar fi fost mult mai bine percepută public ca inițiativă a muzeului, nu a guvernului. Ca muzeu este perfect legitim să inițiezi o subscripție publică și până la urmă destul de democratic. Dacă ne gândim, sunt atât de multe monumente care au fost făcute cu atât de mulți bani și despre care nu ne-a întrebat nimeni nimic. Faptul că a fost percepută această campanie ca venind din partea guvernului a scandalizat pe multă lume, într-o țară în care nu avem destule spitale, autostrăzi etc. Pe de altă parte, construim Catedrala Mântuirii Neamului care costă enorm și despre care nu îmi aduc aminte să fi fost și noi întrebați. Ca urmare, am susținut ideea campaniei în speranța că ar putea produce o dezbatere publică ce ar fi putut să fie mai eficientă, să aibă mai multă însemnătate și să fie mai puțin senzaționalistă. Critica este uneori legitimă, uneori nu. Dar de discutat despre valori, putem oricând.

Care mai este relația ta cu dansul în prezent?Care este mediul artistic care te preocupă cel mai mult?

Tot ce fac, inclusiv lucrarea „cumințenia pământului”, are o dimensiune coregrafică. În acest caz sunt niște corpuri în timp și spațiu pe care trebuie să le organizez. Este de fapt definiția mai banală a coregrafiei, că organizează timpul și spațiul și mișcarea în timp și spațiu. Apoi sunt anumite elemente pe care le organizez în lucrările acestea din muzeu care au legătura cu durata, cu spațiul. În continuare lucrez cu dans și coregrafie, doar că în alt context.

De ce această schimbare de context?Este un moment al parcursului meu?

Da, dar am simțit această schimbare și pentru că în societate suntem într-un moment în care se discută foarte mult despre experience economy, despre faptul că lucrurile devin foarte mult interactive și că la un moment dat începem să avem un alt tip de raportare chiar și la spațiile muzeale. Și mă interesează aspectul acesta, să contribui la discursul care reflectează nu doar la dimensiunea estetică, ci și cum se translatează în societate.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

La Temps d’Images încerci să apropii o instituție publică de artă și un festival „curajos” care nu s-a ferit niciodată, în cele nouă ediții, să ridice probleme și să se angajeze în discursul artei sociale sau chiar politice.

Clujul are un festival cum este Temps d’Images frecventat de un anumit tip de public, care vine mai rar la muzeu și…invers. M-am gândit cum aș putea să prezint ceva în cadrul festivalului în așa fel încât publicul de festival să vină la muzeu și să se amestece cu lumea de aici. Am vrut să îi „deturnez” puțin. Și în sensul acesta mă interesează ideea de instituție muzeală. Ce valori discută. Și practic Cumințenia Pământului era un studiu de caz foarte bun pentru a face asta. Nu ai așa de des lucrări de artă care să medieze cumva în societate, să ajungă în dezbatere publică.

Ce înțelegi prin a fi contemporan?

Personal mă interesează ce este pe de o parte relevant ca discuție și unde se poartă această discuție, în sens mai larg, nu doar artistic, dar și ca societate. Pentru mine asta ar însemna să mă implic cumva în modul în care pot eu, în acest caz să propun acest tip de colecție imaterială .Transformările din societate au pentru mine dimensiunea de social, de politic. De obicei sperie cuvântul „politic” pentru că te face să te gândești imediat la o reprezentare a politicului. Dar eu mai degrabă mă gândesc la instituții, la tipul de mecanism care înseamnă și expoziție și teatru, un ansamblu, care practic reflectează asupra societății. Așa văd eu politicul. Nu ideea de a spune, de exemplu „Jos, Donald Trump!”. Sunt și artiști care lucrează mai explicit, dar mie mi se pare că toată arta este politică pentru că trebuie să iei niște decizii, să folosești sau nu anumite mijloace care înseamnă ceva din punct de vedere istoric.


Publicitate

Postaţi un comentariu