105 ani de la naşterea filosofului şi eseistului Constantin Noica (documentar)

”Trăim printre forme – forme de cultură sau forme de actualitate – şi ne trecem unii altora forme, ne informăm, ne formăm neîncetat. Toată viaţa noastră e un schimb, un împrumut, o întrepătrundere de forme. Pe unele ni le putem însuşi, pe altele nu. Unele ne formează cu adevărat, altele ne deformează. Nu vă lăsaţi schimonosiţi – asta aş fi vroit să spun. Nimic nu e mai frumos în viaţă decât să dai şi să primeşti, ca un izvor. Dar nu uitaţi că echilibrul vieţii noastre se creează dând totul şi neprimind decât ceva”, scria în volumul ”Echilibrul spiritual” filosoful român Constantin Noica, de la a cărui naştere se împlinesc la 12 iulie 2014, 105 ani, scrie Agerpres.
Părintele Şcolii de la Păltiniş, filosoful Constantin Noica, s-a născut la 12/25 iulie 1909, în comuna Vităneşti, judeţul Teleorman, într-o familie cu vechi rădăcini aromâne. A urmat gimnaziul la Liceul ”Dimitrie Cantemir”, iar clasele liceale la Liceul ”Spiru Haret” din Bucureşti.
A debutat, în 1927, în revista liceului, ”Vlăstarul”, cu eseuri care au fost publicate, în 1934, în volumul ”Mathesis sau bucuriile simple”. În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu, o autoritate în domeniul literar.
În 1928, s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o, în 1931, cu teza de licenţă “Problema lucrului în sine la Kant”. La facultate, l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu care a adunat în jurul său şi a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generaţii interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran.
A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filosofiei (1932 şi 1934) şi a făcut parte din Asociaţia de arte, filosofie şi litere ”Criterion”.
În 1934 s-a căsătorit cu englezoaica Wendy Muston, cu care a avut doi copii – Alexandra şi Răzvan Noica (devenit părintele Rafail). Pentru a-şi pune familia la adăpost de represiunile regimului comunist, cei doi au divorţat în 1948. În 1955, Wendy şi cei doi copii au plecat spre Viena, de acolo ajungând în Marea Britanie.
Alexandra Noica-Wilson povesteşte în cartea sa intitulată ”Treziţi-vă, suntem liberi! Amintiri”, apărută în 2007, că “autorităţilor comuniste le era teamă de un singur lucru: de răsunetul mediatic pe care l-ar fi putut avea atrocităţile comise de ele. Din acest motiv, orice ecou occidental stârnit de un caz de abuz politic în ţările comuniste avea drept reacţie o uşurare a regimului de detenţie, iar în unele cazuri chiar eliberarea deţinuţilor şi expulzarea lor în Occident. Nu a fost însă cazul tatei. El a fost eliberat în 1964, odată cu amnistia generală a deţinuţilor politici din România: şi nu i s-a permis să ne viziteze în Anglia decât târziu, în 1972. (…) I s-a mai permis să revină în 1977 şi în 1983.”
Retras la Sinaia, Constantin Noica a tradus din R. Descartes şi I. Kant. Apoi, între 1938 şi 1939, şi-a continuat studiile în Franţa.
Şi-a susţinut, la Bucureşti, în mai 1940, doctoratul în filosofie, cu teza ”Schiţă pentru istoria lui ‘cum e cu putinţă ceva nou”’, care a fost publicată în acelaşi an.
În anii celui de-al Doilea Război Mondial a fost referent pentru filosofie în cadrul Institutului româno-german de la Berlin (1941-1944).
În paralel, a îngrijit şi a editat, în colaborare cu Constantin Floru şi Mircea Vulcănescu, anuarul ”Isvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte” (1942-1943), precum şi patru din cursurile universitare ale profesorului Nae Ionescu.
În contextul instaurării comunismului în România, a avut domiciliul obligatoriu, între 1949 şi 1958, la Câmpulung Muscel. Aici, Constantin Noica şi-a căpătat ideea filosofică şi totodată şi-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu.
În 1958, Constantin Noica a fost arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi.
A fost condamnat în urma procesului intentat de regimul comunist intelectualilor pentru activitate duşmănoasă (”procesul Noica-Pillat”). El şi scriitorul Constantin (Dinu) Pillat au primit pedepsele cele mai mari: 25 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii personale. Din acelaşi lot cu arestaţi din anii 1958-1959, mai făceau parte, printre alţii, şi Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu.
A executat la Jilava şase din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.
Din 1965 s-a stabilit în Bucureşti, unde a lucrat ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere, unde Noica ţinea seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene.
Editorial, a debutat, în 1934, cu ”Mathesis sau Bucuriile simple” (Premiul Scriitorilor Tineri). A continuat cu ”Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant” (1936, Premiul ”Adamachi” al Academiei Române); ”Viaţa şi filosofia lui Rene Descartes” (1937); ”De Caelo. Încercare în jurul individului şi cunoaşterii” (1937); ”Două introduceri şi o trecere spre idealism” (1943); ”Jurnal filosofic” (1944); ”Semnificaţia culturală a categoriilor lui Aristotel” (1968); ”Douăzeci şi şapte de trepte ale realului” (1969); ”Rostirea filosofică românească. Analiza termenilor rostire, într-o fire şi fiinţă” (1970); ”Creaţie şi frumos în rostirea românească” (1973); ”Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti” (1975); ”Despărţirea de Goethe” (1976); ”Sentimentul românesc al fiinţei” (1978); ”Şase maladii ale spiritului contemporan” (1978); ”Devenirea întru fiinţă” (1981, scrisă în 1950); ”Scrisori despre logica lui Hermes” (1986) ş.a.
Postum au mai apărut ”De dignitate Europae” (1988, în limba germană), ”Jurnal de idei” (1990) ş.a. În 2003, Humanitas Multimedia a editat un audiobook, intitulat ”3 poeme filosofice către S.”.
Ultimii ani din viaţă, începând cu anul 1975, şi i-a petrecut la Păltiniş, lângă Sibiu.
Constantin Noica a murit la 4 decembrie 1987 şi a fost înmormântat la Schitul Păltiniş, după dorinţa sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului.
A fost distins cu marele Premiu ”Herder” în 1988 şi a fost ales, post-mortem, membru titular al Academiei Române (13 noiembrie 1990).