De pe mările înghețate, în arșița pandemiei: Călătoria spre casă a românului Eddie Răduț și carantina pe apele Atlanticului

Eddie Răduț este unul dintre românii care în această perioadă dificilă pentru majoritatea oamenilor planetei s-a aflat într-unul dintre cele mai sigure locuri din lume, așa cum l-a numit în cuvintele pe care le-a scris pentru Transilvania Reporter. Alături de colegii săi din echipajul de pe vasul Silver Cloud, al liniei de croaziere de lux Silversea Cruises, Eddie a trecut și el prin experiența pandemiei de coronavirus, însă s-a aflat într-o „bulă” departe de țărm și de tot ceea ce înseamnă restricțiile distanțării sociale. Cu avantaje și dezavantaje, experiența pe care a trăit-o și o trăiește în continuare până va ajunge din nou acasă, l-a învățat să aprecieze mai mult viața și oamenii de lângă el.

Originar din Deva, dar stabilit la Cluj de șapte ani, Eddie a lucrat ca DJ de la vârsta de 17 ani, pentru Radio Deva, după care a urmat ProFM și Kiss FM, stațiile locale. A plecat în SUA în perioada anului 2004 și a început să lucreze ca bucătar alături de unul dintre cei mai cunoscuți bucătari șefi din SUA, Kenny Gilbert. După o perioadă în bucătărie a trecut „in front of the house”, lucrând pentru cel mai luxos hotel din Miami (Ritz Carlton Key Biscayne). În jurul anului 2009, când economia din SUA a intrat în recesiune a optat să plece pe vase de croazieră lucrând pentru Disney Cruise line, Celebrity Cruises, Holland and America, iar în prezent pentru cea mai luxoasă companie de croazieră, Silversea Cruises. În ultimii doi ani a făcut înconjurul planetei de patru ori, vizitând 115 țări. Continentul preferat rămâne însă Antarctica, unde a avut șansa să ajungă de două ori.

În așteptarea relaxării restricțiilor de zbor în Europa pentru a se întoarce acasă, Eddie Răduț ne-a împărtășit povestea ultimei luni pe care a petrecut-o pe mare.

Februarie 28, 2020 Ushuaia, Argentina

„Tocmai încheiasem ultima expediție în Antarctica. Totodată, era și ultimul voiaj înainte să plec către casă, pe 20 martie. Ne pregăteam să plecăm dinspre Ushuaia, Argentina, cel mai sudic port din lume și cel mai apropiat de Antarctica. Voiajul a durat 23 de zile până în Cape Town, Africa de Sud, având opriri în Insulele Falkland, South Georgia (singurul loc din lume unde se poate întâlni cea mai mare colonie de pinguini din lume), Tristan da Cunha (una dintre cele mai izolate insule din lume cu o populație de numai 125 de persoane).

În tot acest timp, mă pregăteam să revin în țară după un contract de aproape cinci luni, din care patru le petrecusem doar în Antarctica pe un vas de expediții (Silver Cloud). Înainte cu patru zile de a ajunge în Cape Town, primisem biletele de avion către Cluj-Napoca. Deja Europa începuse să pună restricții pe aeroporturi din cauza numărului mare de îmbolnăviri în Italia.

Nu m-am îngrijorat foarte mult, deoarece zborul către Cluj-Napoca nu era anulat. Compania Turkish Airlines nu anunțase nicio restricție și zborurile companiilor mari încă păreau să nu fie foarte afectate. În plus, Africa de Sud, pe 16 martie, avea doar șase cazuri de îmbolnăvire. Silver Cloud (nava pe care mă aflu și în acest moment) urma să ajungă cu doua zile mai repede în Cape Town pentru a avea mai mult timp la dispoziție să debarce toți cei 200 de pasageri la bord, plus cei 70 din personalul navigant care urma să plece în vacanță după terminarea contractului în Antarctica. A sosit și ziua de 18 martie. Urmărind știrile frecvent despre ce se întâmplă în Europa dar și în Africa de Sud, am fost anunțați de autoritățile locale din Cape Town că nu avem încă permisiunea să docăm în port, ci doar să ancorăm în afara orașului. Un alt vas de croazieră ce se afla acolo anunțase că au câteva cazuri de Covid-19 la bord, iar portul a fost închis până urmau să fie testați toți pasagerii și personalul navigant. În data de 20 martie am fost anunțați că dintre cei rămași la bordul navei Aida nu sunt bolnavi, iar cei trimiși la spital sunt în regulă și avem permisiunea să docăm. Din păcate, nu mai aveam cum să prind zborul de Cape Town – Istanbul – Cluj și urma să fie reprogramat pentru a doua zi.

În data de 21 martie, autoritățile au luat decizia să debarce doar pasagerii, iar personalul navigant sa rămână în stand-by. Încă un bilet de avion anulat. În 22 martie urma să fie debarcați ultimii pasageri de la bordul navei și, din păcate, autoritățile locale și guvernul din Africa de Sud au luat decizia strictă de a nu debarca niciun membru al echipajului ce urma să plece acasă în vacanță. Și așa a început o croazieră de trei săptămâni doar cu echipajul la bord.

Primele două zile au fost pline de incertitudine, fără prea multe răspunsuri… pe care, din păcate, nimeni nu avea cum să ni le comunice, oricât de mare ar fi compania la care lucrez. Au urmat zile în care comandantul navei a făcut cât se poate de mult pentru ca echipajul să se simtă în siguranță și să fie cât se poate de relaxat. Pot spune că, în tot acest timp, s-a creat o familie la bord, cu oameni ce eram colegi în primul rând, dar am ajuns să avem grijă tot mai mult unul de celălalt. Pot spune că Silver Cloud devenise unul dintre cele mai sigure locuri din lume. A fost și este în continuare un loc în care lumea putea să mănânce împreună, să povestească fără să stea departe unul de celălalt, fiind deja într-o oarecare carantină de aproape 25 de zile, în care niciun străin din Africa de Sud nu a avut voie să urce la bord, de teama de a nu răspândi boala în rândul echipajului.

Daca m-am simțit izolat? Nu… am avut tot ce ne trebuie, provizii pentru o bună perioadă, prieteni, oameni cu care poți discuta, având acces la piscină, pistă de alergat, sală de fitness, trei mese pe zi, în care ai voie să mănânci cât vrei, plus alte beneficii, de care din păcate… pe uscat marea majoritate a populației nu le mai avea.

Și din această cauză am și refuzat să postez vreo poză cu ceea ce se întâmpla în „bula noastră” pentru că nu mi s-a părut normal față de cei de acasă.

A urmat Paștele Catolic, în care toți am fost alături unul de celălalt, eu m-am oferit să gătesc colegilor, alții au servit băuturi sau au devenit DJ. Un singur lucru lipsea: Familiile de acasă. Și știam că ei sunt mult mai predispuși la ceea ce se întâmplă pe uscat și că viața lor este mult mai restricționată.

În trei săptămâni ajungeam în Insulele Tenerife. Știam că într-un moment sau altul vom pleca spre casă. Iar de data aceasta nu va fi la fel de ușor ca înainte. Din păcate, către România nu exista niciun zbor direct sau conexiuni care să mă aducă acasă. Cei care au reușit să zboare către țările lor au fost în marea majoritate americani, canadieni sau germani. Din Tenerife se zbura doar o singura dată pe zi, acela fiind un zbor către Frankfurt. De acolo fiind conexiuni către SUA, Canada sau UK.

Pe 20 aprilie am plecat și au îmbarcat și alți colegi la bord de pe două nave din flota noastră ce ajunseseră în urmă cu câteva zile în Tenerife. Din acest moment, Silver Cloud începuse o misiune foarte importantă de a duce către Marea Britanie peste 400 de angajați, de unde marea majoritate ar avea conexiuni către țările lor natale. Până în momentul de față, mă aflu printre cei care urmează să plece acasă la sfârșitul lunii aprilie, norocul meu fiind că există conexiuni dinspre UK cu Polonia sau alte țări de unde se zboară către Cluj-Napoca. Pot spune că toți la bord suntem foarte norocoși, nu am avut niciun caz de infectare cu noul virus, având un comandant absolut fantastic care a reușit să țină echipa împreună și moralul tuturor ridicat. Ne putem considera norocoși”.