Coșmarul și cum poate fi învinsă boala. Povestea lui Răzvan, bolnav de COVID-19 în Statele Unite.

Răzvan are 27 de ani. Acum 20 de ani familia lui a câștigat la loteria vizelor și s-au mutat cu toții în Arizona. De curând și-a întemeiat propria familie și are un copil de o lună. I-au pus numele Luca.

Miercuri, 4 martie, a început să tușească. Se simțea rău și răul nu semăna cu nicio altă stare de care-și amintea. Îngrijorat pentru copil, în primul rând, a sunat la CDC (Centers for Diseases Control and Prevention – Centrul de Control al Bolilor) din Phoenix, specializat în preluarea cazurilor. O secretară de acolo i-a zis să fie liniștit, nu crede că el poate avea coronavirus.

Dar el în continuare se simțea rău. Tușea, îl dureau gâtul și capul. În 5 martie, un prieten care se întorsese din Franța a pus pe Instagram un video în care anunța că el a fost diagnosticat cu coronavirus. Răzvan și-a amintit că a dat mâna cu el la ultima aniversare la care se întâlniseră. „Am sunat din nou la CDC și mi-au spus să stau linistit, să mă spăl pe mâini cu substanțe pe bază de alcool. Și că șansele, după ce am dat mâna cu prietenul întors din Franța, să am virusul sunt zero sau aproape 0%. Le-am explicat că am copil mic, de o lună și îmi fac griji pentru el. Mi-au spus, atunci, dacă vrei, stai închis în cameră.”

În zilele următoare, pentru că se simțea rău, a continuat să sune la urgență. Au râs de el și au zis că în Arizona, șansele să ai coronavirus sunt aproape nule. Atunci, a în toată Arizona exista un singur infectat. „Nu ai tu așa ceva și s-au amuzat”, spune Răzvan.

„Am sunat la spital si mi-au spus: poate ai doar o răceală, dar stai acasă, vrei să-i îmbolnăvești și pe restul?” M-au sfătuit să-mi sun medicul personal, iar medicul personal îmi spunea să sun la spital. M-am izolat singur într-o cameră și de acolo tot dădeam telefoane. Mă simțeam rău, dar și îngrijorat pentru familie. În sfârșit, la un moment dat am găsit o asistentă de la urgențe care a zis că le va spune colegilor de la spital că vin, chiar dacă se vor supăra. Și m-a anunțat la spital. Am întrebat dacă trebuie să port mască, mănuși. A zis că dacă vreau… Eu mi-am pus și masca și mănușile și m-am prezentat la spital. Dar nici acolo nu m-au crezut că pot avea coronavirus, numai că nu m-au făcut mincinos. Mi-au luat temperatura, nivelul de oxigen. Apoi am fost trimis la testul de gripă sezonieră. Medicul era convins că așa ceva am. I-am spus că niciodată nu m-am simțit așa de rău de la o gripă și nu timp de opt zile. El mi-a spus că în noiembrie fusese bolnav și chiar opt zile a durat. Bun, mi-am zis, dacă e gripă sezonieră atunci o să mă bucur mult. Dar după primul test au venit să-mi ia probe pentru încă unul. Mi-au spus că era pentru coronavirus. Și că urma să trimită probele la laborator în California, rezultatele vin în 3-5 zile. Până atunci să merg acasă să stau izolat. Nu mi-au spus ce pot să fac, cum să mă tratez nici nu m-au condus afară din spital. Să-mi pun masca și să mă duc acasă. Dar nimeni nu m-a supravegheat să vadă dacă procedez așa sau nu.”

Ajuns acasă, Răzvan s-a închis din nou în camera lui. Nu peste 3-5 zile, ci în 48 de ore a sosit rezultatul: avea coronavirus. După ce l-au anunțat, i-au spus că un medic va vorbi cu el la telefon în câteva ore. Într-adevăr, l-au sunat și i-au spus să stea în casă, izolat. Cam atât!”
„Avem norocul că avem casă cu cinci camere, din care trei sunt dormitoare. M-am instalat în cel mai îndepărtat dormitor, la câțiva metri de soție și copil. La mine n-au venit decât mama și fratele meu. Mi-au spus să iau antiinflamatoare și am luat Ibuprofen. Medicii nu mi-au prescris altceva. Iar mama mi-a dat suplimente din plante.”

În ziua când vorbim, pe 17 martie, Răzvan este tot în camera lui. Dar este prima zi în care nu a mai expectorat cu sânge. Și nu mai tușește.
„A fost cumplit, îmi mărturisește el. Într-o noapte m-am trezit pe la 12. M-a apucat un acces de tuse care a durat șapte minute. A fost atât de puternic, încât atunci mi-am zis: acum se va întâmpla ceva rău. Imi urmăream singur temperatura, simptomele și cronometram accesele de tuse. Aveam momente de acalmie dar și crize din care credeam că nu mai scap. Iar sentimentul de singurătate în starea aceea era teribilă, am crezut că-mi pierd mințile. Mă gândeam că o să mi se întâmple ceva și nici nu vor ști. Însă cea mai mare grijă și spaimă a mea a fost să nu dau virusul copilului.”

Soția și copilul lui nu au avut simptome, sunt sănătoși. Mama și fratele au fost testați și testele au ieșit negative.  „Ce pot să vă spun este să aveți încredere, că se poate. A fost cumplit de greu, dar dacă eu am reușit singur, boala asta poate fi învinsă.”

Când am sfârșit conversația video, mi s-a părut că Răzvan avea lacrimi în ochi. „Sunt de bucurie”, s-a scuzat el.

Televiziunile locale au făcut reportaje și știri despre cazul lui. Iar el și-a postat înregistrări pe Youtube în care descrie cazul lui. Consideră că este de datoria lui să spună mai departe, să informeze. Îl cunoșteam pe Răzvan, dar nu l-am mai văzut de când a plecat în SUA cu părinții lui. L-am regăsit puternic, organizat, informat, tenace și matur. Bravo, Răzvan!

Când port conversația mea cu Răzvan, în canalul ABC 15 Arizona informează că în stat sunt confirmate 18 cazuri de infecție cu coronavirus din 200 de persoane testate.